vineri, 24 aprilie 2009

Primul meu blog

Stau in fata monitorului alb si ma intreb cu ce sa incep primul meu blog. Poate cu explicatia aparitiei lui.

Primul motiv este acela ca era inevitabil ;-)
Sunt un om care simte nevoia sa comunice despre sine, sa se deschida, sa-si imparta trairile cu altii. Unii ma considera inconstienta, mai ales in era aceasta a internetului, in care sfera privata e mai periclitata ca oricand. Dar acest lucru poate fi si o binecuvantare, cel putin mie imi place sa cred asta. Nu am nimic de ascuns si am mult de oferit din preaplinul inimii mele... Sunt o idealista si o optimista incurabila. Imi place sa ma implic in viata altora, sa ajut, imi place sa constat ca altii invata ceva din experienta mea, ma implic fiindca ma afecteaza suferinta celorlalti, fiindca imi pasa. Ah, si fiindca am multe caracteristici ale sindromului salvatorului, mi se intampla de multe ori sa ma implic prea mult, no doubt about that... Cum spunea Vera Sandor, uneori ma avant (cu cele mai bune intentii) in "psihanaliza salbatica".
Pe de alta parte, lucrez la mine insami ca sa ma mai infranez putin cu ofertele nelimitate de a-i ajuta pe altii, fiindca am constatat ca de multe ori am atras in viata mea oameni slabi, dependenti, egoisti, in esenta chiar narcisisti, care ce-i drept au fost si ei vatamati la randul lor in copilarie si vor sa fie salvati, dar nu toti doresc ajutor autentic (incurajari, stimulari ca sa faca EI ceva), multi cauta doar consolare, motive noi de autocompatimire si mai ales combustibil narcisist. Am constatat ca de fiecare data cand am impulsuri prea puternice de a ajuta, care includ in special preluarea raspunderii de la persoana in cauza, trebuie sa trag un mare semnal de alarma si sa schimb macazul. Constientizand aceasta, am devenit deja mai vigilenta si am inceput sa iau distanta de persoanele care imi trezesc impulsuri de 'mamica' si care urmaresc (fie si inconstient) sa profite de excesul meu de empatie.
Mi s-a spus ca am talent la scris, ca as fi pentru multi o inspiratie, o deschizatoare de drumuri, o persoana care nu se teme sa fluiere in biserica, ori asta e bine. Cred chiar ca e nevoie de mult mai multi oameni ca mine. Cunosc oameni care se feresc si de umbra lor, care si intre cei patru pereti proprii vorbesc doar in soapta, oameni care nu au curajul propriilor opinii si nu vor sa se expuna nici macar propriei lor examinari (sau mai ales acesteia).
Eu sunt ca o cascada, imi place sa-mi revars sentimentele si trairile, imi place sa-i atrag si pe ceilalti in vartejul meu, sa le ating vietile cu dragostea si energia mea, eu nu ma tem sa-mi expun sufletul la lumina, sa citeasca toata lumea. Chiar daca de multe ori am fost luata drept proasta si exploatata sufleteste, chiar daca am fost atacata dupa ce m-am deschis fata de cineva, nu as schimba absolut nimic din viata mea de pana acum, mai ales de cativa ani incoace, de cand m-am eliberat in sfarsit de masca perfectionismului, de cand imi permit sa fiu cine sunt. Da, domnule, sunt mandra de cine sunt, de cine am devenit, de cine ma descopar zilnic a fi si a deveni. Sunt tot mai in armonie cu mine insami si asta e tot ce conteaza.

Al doilea motiv al aparitiei acestui blog este acela ca vreau sa incerc sa-mi conserv mai bine amintirile, sa pun in cuvinte toate gandurile si framantarile mele de mamica, pentru ca sa le recitesc peste ani si sa pot retrai emotiile acestor clipe unice.

Al treilea motiv este nevoia unei noi suprafete de exprimare, dupa parasirea forumului DC, unde mi-am tinut pana acum "jurnalul de mamica". Initial am vrut sa explic acolo motivele pentru care am parasit forumul, dar in lumina ultimelor evenimente am decis s-o fac aici, unde spre deosebire de forum doar eu am controlul asupra postarilor.

Scrisoare deschisa mamicilor de
mladite si mugurasi de mai-iunie 2008:

Dragi mamici de M&M,
Azi baietelul meu a implinit 10 luni si tot azi am postat ultimul meu conspect la odiseea noastra.
Va rog sa ma credeti ca decizia mea de a parasi forumul nu a fost una usoara si nici pripita. De odiseea noastra ma doare sufletul. Pe langa jurnalul meu intim, acela tinut pe hartie (ca orice iubitor al scrisului care se respecta), mi-a facut mare placere sa fac prezenta la odiseea noastra de mladite si mugurasi. Acolo am postat aproape zilnic impresii din viata mea de mamica si am facut cu drag schimb de pareri, sfaturi si idei cu alte mamici, mamici care in marea majoritate au intotdeauna un cuvant bun si o incurajare pentru celelalte, mamici care se respecta intre ele, mamici pe care in marea majoritate le-am simtit aproape in clipe atat de importante ale vietii mele si care mi-au devenit foarte dragi. Comunicarea in ritm zilnic cu aceste mamici imi va lipsi tare mult.
Restul forumului in schimb nu-mi va lipsi. In ultima vreme, de cand m-am tot luptat ca Don Quijote cu cei care cred orbeste in dogma vaccinarii, m-am confruntat cu prea multe abuzuri, am fost amenintata, jignita, denigrata, lovita sub centura, am descoperit fariseism, multa coruptie, aroganta agresiva, inselaciune, am intalnit prejudecati si intoleranta fanatica sub masca unei false superioritati morale, am vazut lasitate si pupincurism gretos, am intalnit oameni ignoranti, limitati, fara coloana vertebrala, fara discernamant propriu dar si fara scrupule in a-si apara cu maciuca apartenenta la turma, am mai vazut si orbire amestecata cu doze mari de prostie (prostia aia cu pretentii, prostia aia amabila, insistenta si obositoare, care e cel mai greu de suportat), m-am lovit de multa murdarie, micime si rautate, pe scurt am descoperit mult prea multe lucruri urate, care au culminat intr-un profund dezgust fata de acest forum.
Imi placuse foarte mult pe DC o discutie mai veche despre vaccinare, sperasem ca anul acesta lumea sa fie mai bine informata si mai deschisa la dovezile anti-vaccin (care de atunci au luat proportii). M-am inselat. Lumea nu este pregatita. Inca. Mai vorbim poate peste vreo 10 ani.
In toata istoria disputelor pe DC cu inchizitia pro-vaccin pornita sa ma linseze, am realizat ca ce m-a ranit cel mai mult nu a fost agresiunea celor care s-au simtit amenintati de informatiile gasite de mine si care m-au atacat pentru a-si putea mentine iluziile (caci altfel cum ar mai putea dormi noaptea daca ar accepta ca poate involuntar le-au facut rau copiilor lor, injectandu-i pe banda rulanta cu germeni crescuti pe rinichi de maimuta, cu resturi de foetus uman, cu hidroxid de aluminiu, cu aldehida formica si cu mercur?).
Intotdeauna cei consumati de sentimente de vinovatie (indreptatite) vor ataca cel mai violent pe aceia care le aseaza oglinda in fata. M-am lamurit de asta si atunci cand luptam tot pe DC impotriva abuzului (fizic, sexual, emotional) asupra copiilor, cand am luat cu voce tare apararea fostilor copii abuzati care astazi sunt adulti vatamati sufleteste si am fost acuzata ca as fi razbunatoare, ca as indemna oamenii sa-si urasca parintii etc. Acum s-a schimbat planul (lupta este impotriva mafiei farmaceutice si a autoritatilor medicale corupte, ca si impotriva dezinformarii deliberate de pe DC - vezi minciuna cum ca vaccinurile ar fi obligatorii), dar am luptat cu aceeasi pasiune si cu aceeasi dorinta exclusiva de a face bine.
Nu m-a durut deci atacul concertat al aplaudacilor pro-vaccin, dupa cum spuneam, pe acestia i-am inteles si i-am compatimit. Ce m-a durut cu adevarat a fost sa ma vad singura, cu spatele la zid, in fata "haitei" dezlantuite. Cand au venit peste mine "minerii forumului", singurele persoane care s-au implicat, incercand sa reaseze putin proportiile bunului simt, au fost sanziana si conchita (iar cea de-a doua nici macar nu-mi impartaseste convingerile referitor la vaccinare). A fost inca o lectie de viata pentru mine, despre solidaritate, curaj si verticalitate.
Sa revin la motivele pentru care am parasit forumul. Dupa cum multe din voi sunt deja constiente, se inmultesc pe zi ce trece dovezile distrugerii sistematice la care suntem supusi sub o forma sau alta de catre interesele financiare ale celor care profita de bolile noastre si care ne ucid putin cate putin sub pretextul ca ne „vindeca“ (in realitate bolile noastre cronice fiind garantia profitului lor). Se inmultesc pe zi ce trece dovezile care nu mai pot fi trecute sub tacere. Totusi, oamenii nu se trezesc, oamenii prefera sa ramana in inertie, incremeniti in proiect, oamenii nu vor sa deschida ochii pentru a vedea o realitate care nu le convine, prefera sa adopte politica strutului, sa se minta sau sa se lase mintiti in continuare si sa nu observe ca idolii lor in halate albe (medicina, cercetare etc.) sunt de fapt fie marionete tragice, fie papusari perversi intr-un sistem corupt pana la maduva.
In final, am ajuns la concluzia ca unele lupte nu merita sa fie duse nici macar de catre cel mai idealist don Quijote. Mi-era clar demult ca majoritatea oamenilor nu sunt pregatiti sa se confrunte cu adevaruri neplacute si dureroase, fie ele de natura interioara (psihologica) sau exterioara, majoritatea oamenilor refuza sa se confrunte cu ceea ce i-ar putea sili sa schimbe ceva major in viata lor, ei vor sa ramana in acel statu quo comod, indiferent cat ar fi el de pagubos. Mi-era clar si totusi se pare ca am mereu nevoie de foarte multe lovituri ca sa ma invat minte in idealismul meu...
Parcursul asta imi aminteste de imprejurarile in care am plecat din Romania la 22 de ani. Visasem o viata intreaga sa plec din tara aia, sa traiesc in occident, sa fiu LIBERA... Ei bine, in timpul „revolutiei“ din 1989 am simtit ca vreau sa raman, am sperat ca se va schimba ceva si ca voi putea sa contribui si eu la acea schimbare, am sperat ca totul va fi bine, ca nu va mai fi nevoie sa plec. Din pacate, aceste sentimente nu au durat decat o luna si ceva, pana la manifestatia din 31 ianuarie 1990, care mi-a deschis ochii (manifestatia aia unde au fost prezenti peste 100.000 de oameni in Piata Victoriei, dar la TV s-a anuntat ca fusesera „cateva mii de tigani, studenti, betivi si elemente destabilizatoare, iar din cauza cetii nu avem imagini“). Atunci am prins pentru o secunda a glimpse at the big picture. M-am implicat si atunci cat am putut, am incercat sa deschid ochii altora (primind replici de genul „Ei, ca le-oi sti tu mai bine pe toate“ sau „Stai, dom’le, sa lasam FSN-ul sa lucreze, sa ne arate ce vor“ – hahaha, ce umor macabru)... Apoi au venit alegerile „libere“ din mai 1990, iar restul e istorie. Ma scarbisem atat de tare incat nu am mai ezitat cu plecarea din tara. Mi-am spus (si istoria ulterioara a Romaniei nu m-a contrazis): „Acest popor are soarta pe care o merita".
Acelasi lucru e valabil pentru toti oamenii care nu vor sau nu pot sa vada adevarul mai departe de varful nasului propriu: fiecare are destinul pe care-l merita; sau destinul pe care altii i-l modeleaza cu permisiunea lui. Mi se confirma din nou zicala inteleapta: cine nu a pus intrebarea nu e pregatit sa auda raspunsul.
Primul gand de plecare de pe forum mi-a venit inca din februarie, dupa virulentele dispute pro si contra vaccinarii, cand am citit ca gazzella si-a inchis contul pe DC. Pentru cele din voi care nu o cunosc, ea era pentru mine o prezenta absolut necesara pe acest forum (un Lichtgestalt cum spun nemtii), una din putinele persoane de la care am invatat multe pe forumul asta. Chiar de la inceputurile prezentei mele pe forum m-a impresionat inteligenta, eruditia, discernamantul, forta pe care le degajau mesajele ei si nu in ultimul rand nobletea sufleteasca a eforturilor ei de a ajuta si alte mamici sa inteleaga ce este cu adevarat important pentru copii, din toate punctele de vedere. Unul din topicurile mele preferate, pe care l-am citit la vremea respectiva de mai multe ori si pe care vi-l recomand calduros, este cel despre attachment parenting.
Revenind la lupta mea de don Quijote, am constientizat, cum spunea si gazzella, ca toate disputele mele incrancenate cu incremenitii in proiect care bantuie forumul DC m-au costat deja prea multa energie si m-au lasat mereu ravasita si deconectata atat de mine cat si de copilul meu. Si e pacat. Fiindca mai presus de dorinta mea arzatoare de a face bine altora si de a deschide ochii celor din jur se afla dorinta mea de a fi o mama prezenta pentru pruncul meu, o mama cu un echilibru sufletesc intact. De aceea se impuneau masuri, asa ca am solicitat sa mi se inchida contul pe DC.
Daca vreuna din voi va dori candva sa ma mai intalneasca pe vreun forum, voi frecventa cu multa placere forumul initiat de gazzella: Attachment Parenting Romania.
Va doresc din inima tot binele din lume, multa sanatate, sa aveti iubire in suflet, putere, rabdare, clarviziune, dedicatie, curaj, optimism si numai clipe fericite alaturi de copiii vostri!


Acestea fiind spuse, voi posta acum primul meu blog. Care va sa zica, ma deschid. Fac un spagat larg cu inima mea si va invit inauntru.

8 comentarii:

  1. Nu scapi tu de mine asa de usor,iihihii.
    Multa bafta in noua casuta,sa iti aduca liniste si impliniti.
    Mishutza

    RăspundețiȘtergere
  2. bun venit in blogosfera, Feli+ David

    RăspundețiȘtergere
  3. Miss, iubita, stiam de problemele tale cu moderatorii DC, faptul ca ai fost neindreptatita in mai multe chestii...Tii minte cand ti-am propus sa ne deschidem forumul nostru? :)) Te felicit pt. initiativa (pe o parte) desi nu-mi place ca ai plecat dintre noi, dar te inteleg...Cand esti pusa cu spatele la zid de atata vreme si de atata lume, trebuie sa faci ceva. Noi te iubim si te raspectam in continuare, iti cunoastem cat de cat bucuriile, tristetile, parca mi-e si greu sa cred ca pleci de langa noi. Bine, bine, asta nu inseamna ca si scapi :D
    Te pupam dulce, dulce si mai trecem pe la tine.

    Iulia si Mufi

    RăspundețiȘtergere
  4. Succes in noul tau proiect, Miss!
    Pupam Daviducul cel frumos si ramanem aproape.

    Gabitza

    RăspundețiȘtergere
  5. Sper sa regasesc postarile tare zilnice (fara conspecte, ofcors) aici, sa fiu la curent cu noptile lui Daviducu si cu tot. Mult succes si liniste sufleteasca!

    RăspundețiȘtergere
  6. Am mai scris un comentariu dar s-a sters.
    Reiau. Imi pare rau ca ai parasit M&M. Parerea mea este ca atunci cand bate vantul trebuie sa lasi morile de vant sa creada ca au castigat. Totusi iti respect decizia, asta ne-a caracterizat pe tot parcursul odiseei, sper sa iti fie bine in blogosfera. Asteptam ca David sa doarma ca mami sa poata sta linistita sa ne raspunda la comentarii.

    RăspundețiȘtergere
  7. Desi nici eu nu iti impartasesc convingerile despre vaccinare :) iti inteleg perfect decizia de a parasi dc-ul, e un pas pe care si eu l-am facut acum ceva timp ;)

    Ma bucur ca te voi gasi 'toata la un loc' :)))) si am sa te vizitez cu drag. Welcome to blogosfera :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Asa cum am spus, ne vei lipsi si imi vei lipsi in comunitatea despre copii, pe de alta parte ma bucur din inima ca ai proriul tau spatiu unde nu mai poate calca nimeni cu bocancii, si mai mult decat atat, une poti scrie ceea ce gandesti fara sa-ti fie teama ca iti va da cineva un par virtual in cap.Imi place atitudinea ta de a spune lucrurilor pe nume, asa cum putini sunt cei care o mai fac, insa ca si tine urasc pupincuristii, care , surprinzator se inmultesc pe zi ce trece.Voi fi o prezenta activa a blogului tau pentru ca imi place ce scrii, si mai ales cum scrii.
    :)

    RăspundețiȘtergere