Autor: Tristan Wells

Istoria medicinei ne spune că ciuma neagră (ciuma bubonică) și gripa spaniolă au ucis zeci de milioane de oameni, nu-i așa?

Ei bine, au murit atunci mulți oameni - avem date multe despre asta (chiar din Evul Mediu). Dar din ce cauze au murit în realitate este mult mai greu de constatat.

Doctorii dau vina pentru orice și întotdeauna pe germeni - când ești ciocan, totul arată ca un cui. Cu siguranță medicii nu dau niciodată vina pe ei înșiși. Ei sunt cei mai deștepți oameni și nimic nu e niciodată vina lor.

În timpul ciumei negre, tratamentele administrate persoanelor suspectate de a fi "infectate" erau următoarele: să mănânce sticlă (nu glumesc), să fie arși, să fie biciuiți, să-și dea cu fecale peste răni, să fie izolat și înfometați, și diverse alte "tratamente".

Cei norocoși au primit aromaterapie - un tratament fără îndoială eficace, pentru că, spre deosebire de celelalte tratamente, acesta nu ucidea.

Unul dintre tratamentele pe care le enumeram mai sus a fost să li se dea oamenilor smaralde pisate să mănânce. Deci se mânca sticlă. Imaginați-vă pacientul cu o hemoragie internă și medicul spunând "vai, ce boală oribilă a avut bietul pacient, nici măcar tratamentul cel mai bun și cel mai costisitor nu l-a putut ajuta". Țineți minte asta când medicii de astăzi doresc să vă pună pe un "tratament" cu citostatice care ar costa sute de mii de dolari.

La gripa spaniolă, cei care au murit (în marea majoritate) nu erau cei foarte bătrâni sau cei foarte tineri, așa cum ne-am aștepta teoretic de la gripă. Iar simptomele au fost deseori descrise ca o furtună de citokine - adică un răspuns autoimun masiv.

Oare ce anume ar putea provoca un asemenea răspuns autoimun masiv? Vaccinurile? Ei bine, da. Vaccinurile.

Exact în 1918, după încheierea războiului mondial I, soldații (și acei oameni care au avut contact cu ei) au fost injectați cu o multitudine de vaccinuri pentru a fi "protejați" de potențialele boli aduse cu ei de pe front, din teritoriile străine. Vaccinuri antivariolă, vaccinuri împotriva tifosului, împotriva febrei galbene și multe altele au fost administrate în special adulților tineri. Exact acești adulți tineri au fost cei care au decedat apoi și moartea lor a fost pusă în cârca fictivei gripe spaniole.

Ce gripă izbucnește concomitent în cazărmi militare, pe continente diferite și ucide doar oameni tineri și în putere?
În realitate, vaccinurile - și apoi tratamentele alopate ulterioare date bolnavilor - au fost responsabile de zeci de milioane de decese.

Virusul gripei? Nici măcar nu există. Nimeni nu a demonstrat cum o structură proteică ar putea ucide oamenii în așa-zise "infecții naturale" (deși sunt sigur că, dacă injectăm suficientă proteină străină în corpul oamenilor, îi putem otrăvi exact cum se face cu vaccinurile).

Au murit oameni mușcați de șobolani (sau purici sau altceva) în timpul ciumei? Tot ce se poate. Nu mai mult decât în oricare altă epocă. Simptomele ciumei au fost aceleași ca la lepră, care exista dintotdeauna, dar care a fost prezentată ca fiind o nouă boală contagioasă din cauza strategiilor militare; existau în acea vreme tribunale de sănătate care îi declarau "ciumați" pe toți cei de care voia biserica să scape; astfel, aceștia erau tatuați și expulzați din orice comunitate, devenind niște proscriși. Acei strategi mai insuflau permanent frica în dușmanii lor aruncând cadavre asupra lor.

Este istoria războiului biologic din secolul XX. Nu se transmite nicio boală - în schimb, dacă bagi spaima și panica în populație poți cauza decese în masă din cauza traumelor sufletești și a "tratamentelor" medicale ulterioare.

Strategia a funcționat. Au insuflat multă teamă. Din păcate, ei au uitat să le spună și oamenilor lor că totul fusese o înșelăciune. Așa că întreaga Europă a fost cuprinsă în această isterie de moarte.

Boala "contagioasă" nu a omorât pe nimeni. Teama de boli contagioase a ucis în schimb sute de milioane.

Autor: Tristan Wells

* * * * *

Pentru informare suplimentara:
Documentar despre vaccinarea antigripala

2 comments

4 comments

2 comments

In Berlin (Germania) a avut loc de curand a 4-a Conferinta Nationala a Vaccinarii.

Asociatia Libertas Sanitas, printre membrii careia ma numar si eu, ofera de foarte multi ani informatii independente si critice despre vaccinare si a avut propriul stand la aceasta conferinta, cu materiale foarte importante despre mitul si realitatea vaccinarii.

Libertas Sanitas e.V.
Forum pentru problematica vaccinarii, sanatate si un viitor mai bun

Libertas Sanitas a prezentat la aceasta conferinta Cartea neagra a vaccinarii.

Aceasta brosura are 88 de pagini, contine si comenteaza exclusiv informatii din surse oficiale.
Din motive evidente, azi va voi traduce la inceputul acestui articol materialul despre difterie. Retineti, este vorba de comentarii facute strict la publicatiile autoritatilor medicale germane si argumentele se refera la modul de abordare oficial ;-)

TEORIE OFICIALA

"Virulenta patogenului difteriei este data de toxina difterica... Profilaxia consta in imunizarea activa cu vaccinul toxoid."
Institutul Robert Koch - Brosura pentru medici, Difterie, www.rki.de, actualizat 15.12.2009
(RKI-Ratgeber für Ärzte, Diphtherie, wwwk.rki.de, Stand 15.12.2009)

COMENTARIU

Intrucat vaccinul ofera in mod oficial "imunizare" fata de toxina difterica, nu exista asa-zisa imunitate de turma. Ca atare, este de neinteles faptul ca se vaccineaza impotriva toxinei, in timp ce bacteria respectiva se poate imprastia nestingherita si poate produce toxina in orice organism.

TEORIE OFICIALA cu limite

"Printr-o terapie concomitenta cu antibiotice, microbii care produc toxinele sunt eliminati ... Imunitatea obtinuta cu vaccinul toxoid previne in mare masura imbolnavirile, insa nu infectia sau colonizarea, astfel incat si vaccinatii pot fi purtatorii microbului" [atentie! purtatorii microbului sunt in teoria alopata contagiosi! - n.a.]

Institutul Robert Koch - Brosura pentru medici, Difterie, www.rki.de, actualizat 15.12.2009
(RKI-Ratgeber für Ärzte, Diphtherie, wwwk.rki.de, Stand 15.12.2009)

COMENTARIU

Transmiterea bacteriei nu poate fi prevenita prin vaccinare.
In caz de suspiciune de difterie, vaccinatii trebuie sa primeasca deci antibiotice.
In aceste conditii, este uimitor ca in Germania (si peste tot), difteria este extrem de rara pana la inexistenta. O fi oare o consecinta a vaccinarii?
Sa ne uitam de pilda la urmatoarea statistica:

Rata de incidenta la difterie in Italia (1952-1987)

Biskin u.a., Epidemiology of pertussis in a developed country with low vaccination coverage:
the Italian experience, Pediatric Infectious Diseases Journal 1962; 11: S. 653-6

Articolul citat mai sus se refera la tusea convulsiva, dar include si acest grafic despre difterie.

• Pana in 1962 in Italia nu au fost efectuate vaccinuri impotriva difteriei.

• Intre 1952-1962, deci fara niciun vaccin, cazurile de difterie scazusera cu 83 %.

(de la 30/100.000 la aprox. 5/100.000 cazuri).

• Dupa introducerea vaccinarii obligatorii avem o incetinire a scaderii cazurilor de difterie!!

• Cu o masura medicala eficienta ar fi fost de asteptat o accelerare a scaderii cazurilor.

• Autorii afirma ca boala ar fi fost "eradicata" la 5 ani dupa introducerea vaccinarii. De ce trebuie sa credem ca incidenta nu ar fi scazut la fel si fara vaccinuri?

• Ce inseamna "eradicare"? Autorii vorbesc de "eradicare" cand in 1968 incidenta era inca de 2 la 100.000 de locuitori. Pentru Germania asta ar fi insemnat 1.600 de cazuri!

• Este evident ca pe atunci estimarea riscurilor era altfel, ca si la pojar.

REALITATE

Informatiile pentru stabilirea morbiditatii si mortalitatii au frecvent dezavantajul ca nu contin date relevante despre inceputul campaniilor de vaccinare si despre ratele exacte de acoperire vaccinala, mai ales la adulti.

Iata si un prim studiu reprezentativ despre statutul vaccinal al adultilor in Germania:

Bader/Egler, Initiative pt cresterea acceptarii vaccinurilor in Schleswig-Holstein.
Protectia vaccinala la adulti, BGesBl. 12/2004 (Buletinul Federal de Sanatate), pag. 1204-15

Statutul vaccinal actual al adultilor cu privire la tetanus si difterie este mai solid decat acum 10 ani; cu toate acestea 28,6% din populatie ar fi inca "neprotejati" fata de tetanos, iar 42,9% nu au facut in ultimii 10 ani niciun vaccin antidifteric.

Poethko-Müller / Schmitz, Statutul vaccinal al adultilor in Germania, Buletin Federal de Sanatate 5/6/2015
(Poethko-Müller / Schmitz, Impfstatus von Erwachsenen in Deutschland, BgesBl. 5/6/2015)

COMENTARIU

Din tabelul de mai sus se vede clar cat de mica este acoperirea vaccinala in Germania.

Grupa de referinta cuprinde ca. 50 milioane de adulti. 11,3% (deci ca. 5,65 milioane) nu au primit niciodata vreun vaccin antidifteric.

7,7% (deci aprox. 3,85 milioane) nu au fost primovaccinati cu toate vaccinurile.

42,5 % (deci ca. 21,25 milioane) nu au niciun fel de protectie vaccinala dupa criteriile oficiale (vaccin sau rapel in ultimii 10 ani).

Cu toate acestea, Oficiul Federal de Statistica German a inregistrat timp de 22 de ani inainte de realizarea studiului (1981-2002) doar 29 de cazuri de difterie, deci in medie 1,3 imbolnaviri pe an. Toate acestea in ciuda faptului ca vaccinul NU ofera "imunitate de turma" si vaccinatii pot fi purtatorii microbului (vezi mai sus).

Ce parere aveti de aceste paradoxuri? Sa va ganditi la aceste cifre cand cineva va mai arata drobul de sare :-)

* * * * * * * * * *

Completez acum cu informatii de pe un site francez:

Difteria este un alt exemplu frapant al disparitiei unei boli inainte de vaccinarea sistematica. In Australia, inca din 1923, K.R. Morre remarcase ca difteria regresase in acelasi ritm in localitatile cu vaccinare recomandata ca si in localitatile unde nu se vaccinase. Studiul sau a aparut in Buletinul Ministerului de Igiena Publica in 1926. De atunci, statisticile OMS au aratat o descrestere identia in Germania, Ungaria, Elvetia, Polonia si SUA.

Cat despre Japonia fara vaccinuri si Canada cu vaccinuri, incidenta nu este aceeasi, dar descresterea numarului de cazuri este totusi spectaculoasa. Intre 1944 si 1952, Japonia, care incepuse o campanie de vaccinare, a stopat campania in urma a 40 de "accidente vaccinale cu consecinte fatale" [ce frumos redenumesc ei intotdeauna genocidul vaccinal - n.m.]. In ciuda stoparii campaniei de vaccinare, declinul bolii a fost remarcabil, fiind inregistrate de 11-15 ori mai putine cazuri (morbiditate si mortalitate), chiar in perioada cand Japonia inca suferea de pe urma consecintelor infrangerii in cel de-al doilea razboi mondial: subnutritie si saracie extrema. QED. Vaccinurile nu au nicio influenta pozitiva.

Dupa cum descrie Fernand Delarue in cartea sa Intoxicarea vaccinala, «daca vaccinarea a parut sa faca miracole in Canada, atunci nevaccinarea a facut si ea miracole in Japonia».

In Franta, intre 1945-1950, numarul de decese a scazut de la 1839 la 121 la copiii intre 1-14 ani (vaccinati) si de la 517 la 34 la copiii sub 1 an (nevaccinati). Avem aici un declin de 93% in ambele cazuri! Declinul natural al difteriei este considerat meritul vaccinarii, in realitate este vorba de un fenomen spontan de regresie epidemica in toate tarile europene, fie ca se vaccina, fie ca nu.

In graficul de mai jos se poate vedea clar ca nici in Anglia si Tara Galilor vaccinarea antidifterica nu a avut vreun efect benefic asupra scaderii incidentei.

* * * * * * * * * *

Haideti sa vedem acum ce ne spun sursele oficiale despre istoria vaccinarii antidifterice.

In Biblioteca Nationala de Medicina Americana gasim povestea descoperirii "antitoxinei miraculoase"; acolo ni se spune ca antitoxina fusese inventata ca si antidot impotriva simptomelor difteriei, dar doctorii au recunoscut potentialul profilactic (cum ?!?!?) si au inceput sa administreze antitoxina tuturor celor care venisera in contact cu vreun om "infectat".

Acum devine interesant. Ni se spune ca "o injectie conferea imunitate pentru aproximativ trei saptamani". Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand citesc asemenea enormitati nu mai stiu daca sa rad sau sa plang.

Apoi, se admite deschis (probabil ca aveau atat de multe cazuri incat lucrurile nu mai puteau fi musamalizate) urmatoarea realitate:

"Ca si multe alte miracole, antitoxina a venit cu un impediment: boala serica. La anumiti pacienti, injectarea antitoxinei ducea la o reactie imuna caracterizata prin febra, urticarie, inflamarea ganglionilor si dureri articulare. In 1905, pediatrii austrieci Clemens E. von Pirquet si Béla Schick au publicat rezultatele investigatiilor lor asupra acestui fenomen, in lucrarea lor intitulata "Boala serica" (Serum Sickness).
Cercetarile lor au demonstrat ca pacientii injectati in mod repetat cu serul antidifteric sufereau nu numai accese de boala mai puternice cu fiecare injectie succesiva, dar in unele cazuri injectia cu antitoxine cauza socuri anafilactice periculoase. Ceea ce experimentau pacientii era de fapt o reactie alergica la proteinele de cal prezente in serul antidifteric. (Von Pirquet si Schick au inventat termenul de “alergie” in 1906.)"

Nu mai e nevoie sa combatem nimic, sursa oficiala ne spune de data asta tot ce e nevoie sa stim, nu-i asa? Trebuie doar sa citim si sa gandim.

Iata din alta sursa guvernamentala informatii despre cum era produs "miraculosul" vaccin antidifteric:

1. Oamenii de stiinta cultiva in laborator bacteria care cauzeaza difteria si recolteaza toxina.

Comentariu: Pe ce fel de cultura se cultiva? S-au facut si experimente de control ca sa se demonstreze daca nu cumva conditiile de laborator cauzau efectele puse in carca bacteriei? Cum si unde s-a publicat si demonstrat stiintific ca bacteria cauza difteria? Cum se recolta toxina?

2. Apoi, cercetatorii injectau toxina difterica in cai. Ca raspuns imun, sangele animalului produce antitoxina difterica.

Comentariu: Cum si unde a fost demonstrat si publicat ca un cal dezvolta imunitate la toxine? Cum si unde a fost demonstrat ca reactia calului era "raspuns imun" si nu doar o reactie alergica normala de imbolnavire la injectia cu material genetic strain? Unde s-a demonstrat ca un cal devine imun la otrava?

Comentariu Dr. Johann Loibner: "Toxicologul german Louis Lewin a reusit [...] sa darame ipoteza conform careia organismul uman ar fi capabil sa produca antitoxine. Citat Lewin: "Nu exista absolut nici o otrava cunoscuta chimic care sa poata fi introdusa animalelor si sa provoace in sange producerea unui antidot care a) sa contracareze efectul otravii sau b) sa previna efectul vreunei otravi. In experimentele mele am demonstrat printre altele pe exemplul ariciului, despre care se stie ca are o rezistenta innascuta impotriva unor otravuri, ca aceasta capacitate nu se afla in sange si ca un ser obtinut din sangele ariciului si injectat altor animale nu le protejeaza pe acestea de o otrava la care ariciul ar supravietui... Nu exista nici un alcaloid si nici un glicozid, nici o substanta otravitoare de oricare alta natura cunoscuta din categoria substantelor anorganice sau organic-sintetice care sa poata fi prevenite prin serologie." (Louis Lewin, Otravuri si otraviri, a 6-a editie, 1992, Ed. Haug; Gifte und Vergiftungen, 6. Aufl. 1992, Haug-Verlag)."

3. Oamenii de stiinta colecteaza sange de la cai si separa serul bogat in antitoxine.

Comentariu: Cum il separau, cu ce tehnici? Cum se asigurau ca serul nu era contaminat? Unde sunt publicate experimentele de control?

4. Apoi, cercetatorii purificau serul cu antitoxina pentru a-l utiliza ca medicament pentru oameni.

Comentariu: Cum il purificau? Cum se asigurau ca serul nu era contaminat? Unde sunt publicate experimentele de control?

* * * * *

Si acum, mai multe detalii din istoria vaccinului antidifteric, explicate de medicul naturopat Patrick Rattigan.

In anii treizeci, din cauza numarului de cazuri de difterie aparute la persoanele vaccinate, a fost necesar sa se introduca practica re-diagnosticarii [cunoastem de la polio - n.m.]. Persoanele incomode, cum ar fi medicul militar de la Wath-On-Dearne, nu erau deloc de folos, cu comentarii de genul: "Unde s-a imunizat cel mai mult, acolo au cele mai multe cazuri de difterie."[1]

In 1927, Ministerul Sanatatii din SUA a venit cu ideea de a folosi "testul de cobai" pentru a reduce rusinea: la pacientii cu difterie evidenta trebuia sa se demonstreze ca aveau in nas sau in gat bacili difterici suficient de puternici pentru a ucide un cobai (!?!?!?).

Intrucat aproape 40% dintre pacienti cu difterie nu aveau bacteria, iar restul puteau foarte bine sa nu aiba bacili suficient de puternici pentru a ucide un cobai si tinand cont si de faptul ca testul de cobai era total nesigur, respiratia suieratoare a victimelor (wheezing) a avut efectul foarte binevenit de a oferi posibilitatea de a-i re-diagnostica pe vaccinatii care faceau difterie, punand diagnostic de "amigdalita" sau "durere in gat" [rosu in gat??? – n.m.].

O mana de ajutor in frauda a dat-o si testul Schick. Din surse oficiale aflam urmatoarele despre cum functiona acest test Schick. Va las pe voi sa ganditi cu propriul cap despre "stiintificitatea" acestui test:

Doctorii injectau o cantitate mica de toxina difterica intr-o solutie salina (1/50 din doza minimala letala pentru un cobai) in bratul pacientului care urma sa fie testat [?!?!?!]. Pe post de control, celalalt brat era injectat cu aceeasi cantitate de toxina intr-o solutie salina, mixata cu suficienta antitoxina incat sa neutralizeze efectul [?!?!?]. Intre 24-48 ore, pacientii care nu fusesera niciodata expusi la difterie prezentau o roseata la locul de injectare a toxinei, in timp ce corpul construia raspunsul imun la substanta neobisnuita. Acest test “pozitiv” Schick identifica pacientii care urmau sa beneficieze de pe urma unei doze de ser preventiv de antitoxina.

Testul Schick fusese dezvoltat de intreprinzatorul Béla Schick si apoi interzis in Austria, tara lui de bastina, datorita plangerilor parintilor cum ca acest test le ucidea copiii. Dupa ce testul a fost interzis in Europa, Schick "... l-a adus in America, unde stia ca doar concernele medicale lipsite de scrupule domina domeniul de sanatate. O recolta bogata a fost promisa si tehnica de presiune obisnuita a fost pornita, iar publicul exploatat a fost folosit si abuzat din nou... Testul Schick si antitoxina difterica continua sa distruga vieti in timp ce oficialii nostri alesi si protectori publici (?) inchid ochii."[2]

Dupa ce acest test periculos, total fraudulos si frecvent letal a fost „spalat” de baietii cu drogurile din SUA, Schick a putut sa-l importe iar la re-diagnosticienii primitori din Europa, unde, in combinatie cu testele de cobai, a adus bani frumosi cauzei vaccinarii. Astfel, in Birmingham 70% din cazuri au fost re-diagnosticate. "Din 441 inregistrati cu difterie in 1933, 285 au fost in cele din urma diagnosticati cu amigdalită."[3]

Dr. JH Parish, angajat la producatorul de vaccinuri Wellcome Research Laboratories [precursorul firmei GlaxoSmithKline!! – n.m.], a sugerat ca difteria „aparenta” ar trebui "diagnosticata ca amigdalita la cei care ies negativ la testul Schick."[4] Pentru a contracara problema antitoxinei difterice letale, re-diagnosticienii au fost din nou angajati, de data aceasta pentru a veni cu o versiune revizuita a statisticilor mortalitatii infantile de la difterie.

Inainte de introducerea antitoxinei in 1895, diagnosticul de difterie era pus doar pe baza de simptome clinice, deci cei care murisera de difterie au fost inregistrati ca decese datorate difteriei. Din 1895, diagnosticul a inceput sa fie pus pe baza probelor luate din gat. Intrucat foarte multe victime nu prezentau bacteriile necesare diagnosticului, s-a considerat ca murisera din alte cauze, iar statistica arata un declin clar al numarului de decese de difterie dupa introducerea antitoxinei in 1895 [acelasi truc ca si la polio: redefinim boala, schimbam criteriile de diagnosticare si gata si „declinul” bolii in urma vaccinarii – n.m.].

Ca un stimulent suplimentar pentru industria difteriei, oamenii sanatosi ieseau uneori pozitivi la test, cu bacterii de difterie in nas sau in gat; despre acele persoane se spunea ca, desigur, "supravietuisera difteriei datorită eforturilor medicilor dedicati". «Ca urmare a acestei schimbari de perspectiva, cazurile de dureri in gat usoare sunt acum clasate ca difterie - cazuri care se vor vindeca in orice caz, indiferent de tratament; si astfel fatalitatea difteriei va fi redusa in consecinta. »[5]

Germania a inceput vaccinarea obligatorie antidifterica in 1939. Cand s-au epuizat dozele de vaccin s-au inregistrat 150.000 de cazuri de difterie.[6]

Rezistenta francezilor fata de vaccinare a fost incheiata de catre ocupatia germana, ceea ce a dus la 47.000 de cazuri de difterie.[2]

Norvegia a refuzat vaccinul si a avut 50 de cazuri de difterie.[6]

QED.

Referinte:
1. South Yorks Times, Mar 11 1938
2. The Poisoned Needle McBean E., 1974
3. Birmingham Infectious Disease Hospital report 1932
4. Lancet Mar 16 1935
5. Lancet Nov 14 1909
6. Vaccines do not Protect, McBean E.

* * * * * * * * * *

Ca atare, dragii mei, va redau in incheiere ceea ce am comentat la o alta postare, unde se facea mare valva cu privire la copilul spaniol diagnosticat cu difterie.

Conform medicinei alopate, difteria ar fi cauzata de "otrava" (toxina) bacteriei respective, da?

Am vazut mai sus ca inca din secolul trecut medicina alopata tot jongleaza cu diagnosticele in functie de interesele de moment ale industriei farma.

Ei bine, simptomele pentru care se pune diagnostic de "difterie" sunt multiple (si aici incepe bajbaiala medicinei alopate): inflamarea laringelui, a gatului, a nasului, a amigdalelor, inflamarea ganglionilor limfatici, febra etc. Ca atare, diagnosticul alopat "difterie" este doar o eticheta pe borcan (ca si la pojar), inglobeaza la gramada mai multe simptome si nu ne ajuta la constientizat cauza simptomelor. Trebuie analizat ca intotdeauna fiecare simptom individual, tesuturile afectate etc. Cine cunoaste Noua Medicina Germanica stie ca fiecare tesut dezvolta propriul sau program biologic special si nu are nimic de-a face cu alte procese biologice.

Ca atare, nu putem sti exact ce are acel copil doar fiindca a scris la ziar ca ar avea "difterie".

Apoi, conteaza mult si istoria medicala anterioara a copilului diagnosticat cu "difterie", conteaza mult si ce "tratament" i s-a administrat si daca nu cumva medicamentele au agravat starea lui, asa cum a fost cu copilasul din Germania care a fost declarat ca "decedat de pojar", dar in realitate el murise din cauza unei afectiuni cardiace peste care primise toate vaccinurile, plus medicamentele administrate la primul spital, unde starea i s-a agravat fatal si a fost transportat de urgenta la clinica Charité din Berlin pentru a musamaliza probabil malpraxis-ul!

Ca fapt divers, o mamica de copil nevaccinat imi povestea ca ajunsese la spital cu fetita ei care tusea, iar in spital i s-au facut copilei TREI teste de tuse convulsiva doar-doar o iesi vreunul pozitiv, pentru a se putea apoi bate toba prin presa ca "un copil nevaccinat a facut tuse convulsiva".

Niciodata nu trebuie sa subestimam conflictele de interes ale celor implicati in astfel de povesti mediatizate.

Eu zic ca e bine sa filtram totul si sa nu inghitim pe nemestecate povestile isterizante servite de mass media.

* * * * *

UPDATE 2 iulie 2015

Epidemiologii italieni de la Societatea italiana de pediatrie preventiva si sociala au analizat minutios cazul copilului spaniol diagnosticat cu difterie si decedat cu cateva zile in urma.

Este deci o luare de pozitie oficiala a autoritatilor medicale italiene!

Un pasaj din articolul lor ne-a atras atentia in mod special si va lasam sa va puneti si voi intrebarile pe care ni le-am pus si noi.

"Este util să amintim elementele critice ale acestei povești, în scopul de a evalua acțiunile care ar trebui puse în aplicare pentru a reduce riscul de experiențe similare:

***** copil de 6 ani nevaccinat: este aparent un caz izolat, nesemnificativ statistic într-o țară care, conform datelor OMS, în 2013 a avut o acoperire vaccinala de 3 doze de DPT de 96% [8]; colegii copilului spaniol la care exsudatul ieşise pozitiv pentru C. diphtheriae fusesera toti vaccinaţi.

***** întârziere în diagnosticul clinic si de laborator: abia după 7 zile de la debutul simptomelor a fost identificată oficial prezența C. diphtheriae. [CE s-a intamplat cu acest copilas in aceste 7 zile??? CE alt "tratament" medicamentos i s-a administrat?? Nu cumva "tratamentul" a declansat simptome mult mai grave si s-a cautat un motiv de a musamaliza acele simptome?? Bacteria de difterie o avem cam toti in organism si nu devine "virulenta" decat in anumite conditii care stimuleaza inmultirea numarului de bacterii C. diphtheriae din organism; de asemenea, CUM de s-a asteptat SAPTE zile cu administrarea de antibiotice, cand in mod normal ele sunt prescrise si la un simplu rosu in gat???? - n.m.]

***** întârziere în terapie: succesul tratamentului la difterie este legat de administrarea rapidă a antitoxinei, in combinaţie cu antibiotice. Antitoxina se poate lega la toxină doar atunci când aceasta circulă și nu s-a fixat în ţesuturi sau a pătruns în celule [9], [10]. Tratamentul cu antitoxina difterică la 48 de ore de la debutul simptomelor sistemice toxice are un impact limitat asupra pronosticului clinic [11]. Antitoxina difterică este în lista medicamentelor esențiale recomandate de OMS care trebuie să fie disponibile în orice moment, în cantități adecvate și în forme adecvate de calitate garantată [12]. In Spania nu au fost de găsit, iar alte ţări de vârf din UE, cum ar fi Franța și Germania, nu au fost în măsură să ofere decât un medicament expirat. Incidența redusă a cazurilor de difterie a dus la o scădere a cererii mondiale de antitoxină difterică, motiv pentru care cele mai multe companii au stopat producția acestei antitoxine [se urmareste cumva un boost al vanzarilor la firmele producatoare de antitoxina difterica??? - n.m.]; ca urmare, multe țări se află în imposibilitatea de a-şi reface stocurile [13] [dar dupa o asemenea propaganda in toate ziarele de pe mapamond, cu siguranta ca toate tarile isi vor reface stocurile, nu-i asa??? - n.m.]. Inițierea tratamentului a fost amânată în continuare, deşi antitoxina trebuie administrată imediat, împreună cu antibioticele, numai în baza suspiciunilor clinice și fără a aștepta confirmarea de laborator." [din nou: CUM de s-a asteptat SAPTE zile cu administrarea de antibiotice, cand in mod normal ele sunt prescrise si la un simplu rosu in gat???? - n.m.]

Intrebare cruciala: Va amintiti cum a fost lasat si Toni Tecuceanu sa moara pentru a promova vaccinul impotriva gripei porcine?? Va mai amintiti, da?

* * * * *

UPDATE 6 iulie 2015

Vreau sa va redau in incheiere un articol exceptional gasit pe activenews.ro.

Anatomia unei strategii de comunicare: Reapariţia difteriei în Spania este pusă pe seama nevaccinării, în timp ce decesele la copii vaccinaţi înregistrate în Brazilia sunt ocultate

Când cineva încearcă să spună despre vaccinuri altceva decât că sunt minunate şi foarte necesare, se confruntă aproape invariabil cu „argumentul” că numai experţii au dreptul să vorbească despre asta.

Ceea ce ar fi un argument relativ acceptabil, dacă ar fi vorba despre lucruri precum structura moleculară a cristalelor descoperite în vulcanii de pe Marte.

Însă, în realitate este vorba despre lucruri care îl privesc direct pe fiecare şi pe baza cărora fiecare trebuie să ia decizii care îi vor influenţa direct atât propria sănătate, cât şi pe a celor dragi. Şi nu îţi trebuie doctoratul în imunologie ca să faci anatomia unei strategii de comunicare şi să citeşti printre rânduri ceea ce nu se spune. Din păcate, însă, majoritatea oamenilor nu sunt cititori atenţi. Ei reţin doar ceea ce se sugerează în titlu şi eventual în prima parte a unei ştiri.

Dar să exemplificăm, bazându-ne pe un caz recent. De curând, în presa globală a apărut o ştire care relata moartea unui băiat într-un spital din Barcelona. Cazul a fost prezentat ca o spectaculoasă reapariţie a difteriei după 28 de ani de la eradicarea ei în Spania. Ştirea a fost repede preluată pe „blogurile de sănătate” sub titluri de genul: „Difteria revine în Spania din cauza nevaccinării”. Desigur, nimeni nu a mai stat să observe că este un nonsens, în condiţiile în care aceleaşi materiale şi experţii pe care îi citează arată că rata de vaccinare contra difteriei în Spania este foarte bună (95%). Exact acesta este şi procentul de vaccinare recomandat de OMS pentru realizarea acelei „herd immunity” (herd – „cireadă”), adică imunitate de masă critică (noua teorie adoptată de oficialităţile din sănătatea publică globală susţine că imunizarea nu oferă protecţie individuală garantată, ci este eficientă doar dacă se atinge în societate o masă critică a celor imunizaţi – un pretext excelent pentru instaurarea dictaturii medicale prin eliminarea dreptului pacientului de a refuza un tratament, fie el şi profilactic).

Dar să disecăm unul din articolele care relatează despre cazul de difterie din Spania: este vorba despre acesta.

Versiunea in engleză se găseşte aici.[1]

Cel nevaccinat e făcut ţap ispăşitor pentru noile cazuri de difterie

În primul paragraf al ştirii se afirmă că băiatul decedat, care avusese difterie, nu fusese vaccinat contra acestei boli. Prin urmare, se subînţelege că de aceea a contractat boala care l-a ucis.

În al doilea paragraf se relatează că analizele făcute la 57 de persoane din anturajul copilului au relevat alte opt cazuri de infectare asimptomatică. Se afirmă că aceste cazuri sunt asimptomatice tocmai pentru că au apărut la copii care erau vaccinaţi. Se mai spune că acestora li s-au administrat antibiotice şi li s-a recomamdat să stea acasă, „pentru a evita contaminarea procentului de 3% dintre persoanele din zona localităţii Olot, care erau nevaccinate”. Afirmaţia este menită a induce o oarecare stare de panică, ce poate fi totuşi înţeleasă până la un punct.

Dar adevărata întrebare este de ce s-au infectat cei opt copii vaccinaţi? Nu ar fi trebuit să fie protejaţi de vaccin?

De ce părinţii se tem de vaccin?

Următorul paragraf relatează regretul profund al părinţilor care, la căpătâiul copilului, se simţeau vinovaţi de decizia de a nu-l fi vaccinat şi „induşi în eroare” de ceea ce se subînţelege a fi propaganda celor care se opun vaccinării.

Desigur, motivaţia pentru care părinţii au ales să nu îşi vaccineze copilul este trecută cu vederea, considerându-se că nu este suficient de întemeiată pentru a fi prezentată. Dar merită menţionat că studiile au demonstrat că părinţii care refuză vaccinarea sunt în general persoane bine educate şi bine informate.

Cu siguranţă, şi părinţii acestui copil au văzut că vaccinul împotriva difteriei face parte dintr-un vaccin plurivalent, care vine la pachet cu alte două tulpini infecţioase sau toxine aferente unor infecţii: DPT (DtaP – difterie, tetanus, pertussis/tuse convulsivă). Şi probabil că s-au informat că, pe lângă încărcătura toxică şi infecţioasă de trei ori mai mare decât a unei imunizări obişnuite, la aceste vaccinuri se adaugă şi mai mulţi adjuvanţi şi conservanţi, despre care se ştie că sunt puternic alergenici şi pot afecta sistemul neurologic.

Formula împotriva tusei convulsive din vaccinul trivalent DPT [2] reprezintă imunizarea care a înregistrat cele mai multe dovezi [3] despre efectele sale adverse – efecte foarte severe, care merg până la leziuni ireversibile pe creier şi chiar moarte. Mai nou, s-a adăugat la acest vaccin şi componenta de imunizare contra poliomielitei, vaccinul devenind DPTP, unul tetravalent (cu patru componente de imunizare).

Se admite adevărul că, de fapt, sursa infectării nu s-a identificat încă

Abia în a doua parte a materialului se spune negru pe alb că oficialii din sănătate încă monitorizează cazul, pentru a găsi sursa contaminării. Aşadar, deşi de la bun început articolul efectiv afirmă (sau sugerează cu măiestrie) că băiatul nevaccinat este sursa infectării, cei care au avut răbdare să citească până aici află acum că, de fapt, încă nu se cunoaşte cu certitudine cauza acestei epidemii locale de difterie.

ECDC spune că cei vaccinaţi sunt purtători ai bolii. De ce nu şi surse de infectare?

Dar să lăsăm deoparte contradicţiile interne ale articolului citat şi să urmăm sfatul conform căruia numai experţii pot vorbi în cunoştinţă de cauză. Aşadar, să lăsăm experţii să vorbească. Din raportul [4]dedicat cazului respectiv de către ECDCD – Centrul European pentru Controlul Bolilor, aflăm lucruri care ne deschid o cu totul altă perspectivă.

Raportul spune: „Nu este ceva neobişnuit un caz de difterie apărut într-o populaţie cu rată mare de protecţie (prin vaccinare – n. red.), deoarece cei vaccinaţi pot fi purtători asimptomatici ai bacteriei toxigene Corynebacterium diphtheriae”.

Aşadar, ECDC recunoaşte că vaccinul transformă persoanele vaccinate în purtători asimptomatici ai infecţiei. Iar copiii vaccinaţi la care s-a descoperit infecţia nu s-au contaminat neapărat de la prietenul lor bolnav, ci puteau purta de mult infecţia în organism, aceasta datorându-se vaccinării. O admite autoritatea supremă în domeniul controlului bolilor la nivel european. În acest caz, întrebarea legitimă care se iveşte este dacă nu cumva copilul nevaccinat a luat boala de la cei vaccinaţi!

ECDC: două decese în Brazilia, la copii vaccinaţi

În raportul ECDC menţionat mai sus se mai arată: „Cazuri grave, printre care şi două decese, s-au înregistrat de curând în Brazilia, la copii vaccinaţi conform schemei complete de vaccinare”.

De reţinut că presa nu a scris nimic despre moartea de difterie a doi copii din Brazilia – poate copiii brazilieni sunt mai puţin importanţi decât cei spanioli; sau poate că e incorect politic să fluieri în biserica vaccinaţionistă, mai ales că decesele au avut loc în urma unei forme mai agresive a bolii decât în mod normal.

Deci nu este deloc neobişnuit ca cei vaccinaţi să dezvolte chiar boala împotriva căreia se presupune că vaccinul oferă protecţie. Conform ediţiei din 24 septembrie 1976 a ziarului Washington Post, dr. Jonas Salk, creatorul vaccinului anti-poliomielitic în formula cu viruşi morţi, folosită în anii 1950, a depus mărturie [5] că virusul viu atentuat folosit ulterior în SUA între anii 1960 şi 2000 a fost „cauza principală, dacă nu chiar unică” a tuturor cazurilor de poliomielită înregistrate în SUA din 1961 încoace. Documente oficiale din anii 2000 ale OMS şi CDC recunosc această realitate referitoare la vaccinuri, mai ales în privinţa vaccinului oral [6] cu virus poliomielitic atenuat, care, fiind mai accesibil ca preţ, a făcut multe victime după ce a fost folosit în India şi ţările africane, unde au existat multe cazuri de poliomielită rezultate tocmai în urma vaccinării.

După ce citeşti un document precum cel de aici [7], nu poţi să nu te gândeşti că vaccinurile ar putea deveni un adevărat risc pentru sănătatea publică [8], iar ştiri „doftoricite” precum cea exemplificată şi disecată mai sus nu încearcă altceva decât să apere acest secret bine păstrat.

***
Alte surse din articol:
[1] http://23on.com/30-years-after-its-eradication-diphtheria-reappears-in-spain/
[2] http://thinktwice.com/dpt.htm
[3] http://www.amazon.com/exec/obidos/ASIN/089529463X/optimalwellnessc
[4] http://ecdc.europa.eu/en/publications/Publications/diphtheria-spain-rapid-risk-assessment-june-2015.pdf

[5] http://www.thinktwice.com/Polio.pdf

[6] http://usatoday30.usatoday.com/news/world/2009-08-14-nigeria-polio_N.htm

[7] http://www.who.int/immunization/diseases/poliomyelitis/endgame_objective2/oral_polio_vaccine/VAPPandcVDPVFactSheet-Feb2015.pdf

[8] http://vactruth.com/2013/02/23/17-examples-of-vaccine-failure/

* * * * *
Sursa
Sursa
Sursa
Sursa

6 comments

Motto:

INOCULATE THE DOCTORS

Inoculate for small-pox
Inoculate for mumps;
Inoculate for typhoid
For colds and nervous slumps;
Inoculate with cow pus
And germs of every brand
Inoculate with monkey glands
To make us young again.
But one fine day the laity
Will move in self-defense
To inoculate the doctors
With a little common sense.
—by a medical student, Winnipeg, Canada—

Dragilor, am mai tradus nu demult un articol interesant despre rabie, scris de medicul austriac dr. Johann Loibner.

Sa recapitulam teoria alopata: rabia este o "maladie" identificată din Antichitate. Cuvântul grecesc "lyssa" utilizat pentru desemnarea rabiei înseamnă: nebunie. Cuvântul rabie vine din latinescul "rabiere": a fi violent, care derivă din sanscrita veche "rabhas" a fi violent.

Cu dedicatie speciala pentru trupa vaccinista care a mai dat odata in apoplexie citind pe blogul meu despre rabie, revin azi cu o noua traducere pe aceeasi tema, am gasit un material extrem de revelator, cu multe detalii istorice, scris de un medic chirurg, extras din cartea Acul otravit (The Poisoned Needle). Va recomand sa cititi aceasta carte cap-coada, veti afla foarte multe despre adevarata istorie a vaccinarii!
Iata acum articolul pe care vi l-am tradus. Cred ca a fost scris intre 1940-1950, nu am gasit data exacta.

Rabia - Analiza stiintifica in trecut si in prezent

- autor: Millicent Morden (medic chirurg) -

"Rabia era o superstitie veche - o relicva a vremurilor cand se spunea ca demonii purtau bolile de la animale la oameni. Pasteur, care avusese in tinerete o hemoragie cerebrala, a fost cel care a schimbat aceasta superstitie intr-o boala profitabila.

Rabia a devenit acum favorita Trustului Vivisectiei, care lucreaza pe plan international.

Daca experimentele cu animale au demonstrat un lucru, acela este imposibilitatea transmiterii vreunei boli reale de la un caine la om.

Oare cat timp va mai musamaliza diavolul profitului aceste informatii fata de publicul pacalit?

In vremurile de demult, dupa cum citim in articolele din vechile biblioteci, sarutul unui rege ar fi vindecat rabia. Ulterior s-a descoperit ca si o bucata din hainele regesti ar fi fost la fel de eficace.

Mai tarziu, aparuse teoria ca daca se administra „piatra nebuna” peste toata zona muscaturii, aceasta ar fi „tras afara nebunia”. Ulterior, se recomanda ca un pic de „par de la cainele care muscase” sa fie pus pe rana sau mestecat si inghitit.

O descoperire ulterioara recomanda administrarea unui extract de „gandac salbatic”.

In 1806, un domn Kraus a primit un premiu de 1000 dolari de la carmuitorii teritoriului New York, pentru descoperirea lui stiintifica cu care rabia a fost indepartata din acea zona timp de 20 de ani. Formula lui exista inca in arhive si consta din mixtura unui maxilar de magar sau caine, o bucata din limba unui manz si rugina verde de pe un penny de pe vremea domniei lui George I.

Aceasta mixtura pare a fi tinut rabia departe de lumina rampei pana in epoca lui Pasteur. In medicina s-au auzit multe despre magica vindecare a lui Joseph Meister de catre Pasteur. Mai nicaieri nu se mentioneaza ca trei rude ale acestui baiat, Meister, fusesera muscate de acelasi caine si s-au vindecat fara a beneficia de tratamentul lui Pasteur!

Doctorul H. Bastian, un contemporan al lui Pasteur, a fost foarte indignat de ideile si concluziile stiintifice ale lui Pasteur. Un alt contemporan al lui Pasteur, doctorul Antoine Béchamp, a avut obiectii foarte puternice fata de expunerile lui Pasteur despre rabie. Ca o coincidenta, arhivele Academiei Franceze de Stiinte demonstreaza ca doctorul Béchamp este cel care a descoperit inaintea lui Pasteur cauza bolii viermilor de matase si de asemenea intreg procesul de fermentare!

Doctorul englez W. R. Hadwen se afla de asemenea pe o pozitie opusa lui Pasteur. Doctorul William A. Bruette, fost sef al Comisiei de Agricultura pentru Animale din Washington, era alt contemporan al lui Pasteur care a demontat de nenumarate ori concluziile gresite ale lui Pasteur. Dr. Bruette a demonstrat printre altele ca vaccinul antirabic este nu numai o frauda, dar este si periculos. El a documentat administrarea vaccinului antirabic si a afirmat ca „inocularea raspandea boala”, ba chiar a mers atat de departe incat sa considere vanzarea de vaccinuri antirabice „o escrocherie mafiota”.

Doctorul Matthew Woods, alt contemporan al lui Pasteur, membru de frunte al Societatii Medicale din Philadelphia, a scris mult pe tema rabiei. El spunea ca „la ecarisajul din Philadelphia, unde sunt adusi anual peste 6.000 de caini vagabonzi, iar hingherii si angajatii sunt muscati frecvent, nici macar un singur caz de hidrofobie nu a fost inregistrat in intreaga lor existenta de 25 de ani, timp in care au trecut pe acolo 150.000 de caini”. De asemenea, mai spunea: „Arhivele spitalului din Londra aratau cu cativa ani in urma 2.668 de persoane muscate de caini agresivi. Niciuna din aceste persoane nu a dezvoltat hidrofobie.”

Spitalul St. George din Londra a avut in evidenta 4.000 de pacienti muscati de caini asa-zisi turbati. Niciun caz de hidrofobie.

Dr. Woods: „Din toate arhivele medicale ale Spitalului din Pennsylvania pe o perioada de o suta patruzeci de ani, au fost inregistrate doar doua cazuri de presupusa hidrofobie. La unul dintre ele –singurul testat bacteriologic– nu s-a confirmat diagnosticul de hidrofobie, iar autoritatile locale au refuzat sa inregistreze decesul ca fiind cauzat de rabie.”

Dr. Charles W. Dulles, conferentiar despre istoria medicinei la Universitatea din Pennsylvania, insarcinat de Societatile Medicale ale Statului Pennsylvania pentru a investiga problematica rabiei, a afirmat ca el inclina sa creada ca „nici nu exista o astfel de maladie specifica”, deoarece dupa saisprezece ani de cercetare nu a reusit sa gaseasca „nici macar un singur caz concret la care sa se fi dovedit in mod concludent ca ar fi rezultat in urma muscaturii unui caine sau din alta cauza asemanatoare”. Raportul sau, precum si scrisoarea doctorului Woods au fost sustinute de Dr. Theophilus Parvin de la Academia Medicala din Jefferson, presedintele Academiei Nationale de Medicina; Dr. Thomas G. Morten, patolog; Dr. Charles K. Mills de la Universitatea din Pennsylvania si Dr. Thomas I. Mays de la Spitalul Policlinic.

Doctorul Woods a redactat de curand un tratat despre boli mimetice, in care a analizat si rabia. Dovezile lui sustin ideea ca asa-numita rabie la oameni este rezultatul unei tulburari mentale (frica). La animale, asa-numita rabie are la baza abuzul sau malnutritia sau ambele.

Dr. Wilcox din New York a investigat un eveniment in care se raspandise panica din cauza de „rabie”, sustinandu-se ca ar fi survenit unsprezece decese in urma muscaturilor unor caini turbati. In urma incheierii investigatiilor, s-a constatat ca nici macar un singur deces din cele unsprezece nu se datorase rabiei. Cum a fost publicat raportul, s-a si incheiat cu panica.

Dr. Elmer Lee a incheiat o alta sperietura de la rabie pe Staten Island. La autopsie s-a constatat ca acel „caine turbat” murise de trichinoza si nu de rabie. Viermii se localizasera deja in inima animalului. Aceleasi rezultate (trichinoza) au pus capat si panicii din Klondike.

In 1922, doctorul Stillman si-a exprimat opinia ca rabia este „aberatie pura” si ca in patruzeci de ani de experienta clinica, in care tratase foarte multi oameni si calatorise prin intreaga Europa, el „nu vazuse niciodata vreun caz de hidrofobie sau rabie.”

Intr-o scrisoare publica, dr. Stillman a declarat: „Cu cativa ani in urma a fost un mare tumult cand s-a declarat carantina pe motiv de rabie in Albany, New York, de catre Departamentul National de Agricultura. Tumultul a durat doi ani. Au fost ucisi multi caini si capetele lor au fost trimise la departamentul veterinar al Facultatii Cornell pentru examinare oficiala. Multi din acei caini au fost declarati turbati, insa testul depinde doar de prezenta unor anumiti corpusculi Negri in creierul animalului.”

Dr. Stillman a continuat: „Mi s-a spus de catre un elev al lui Pasteur ca acesti corpusculi Negri erau prezenti uneori si fara suspiciunea de rabie. Am trimis atunci la Facultatea Cornell capul unui mic catel absolut inofensiv si prompt a fost declarat turbat. In final, m-am dus la Departamentul de Agricultura, care era responsabil de intreaga actiune, si am insistat sa ne dea noua sa tinem toti cainii declarati turbati si vom vedea daca se dezvolta vreun caz de turbare. Nici macar un singur caz nu a aparut si nici de atunci nu am avut asa ceva. Cand animalele au fost tinute cu singurul scop de a vedea daca au sau nu rabie, nu a mai murit niciunul si intreaga panica s-a incheiat dupa doi ani de tumult fanatic si nebunie, in care ar fi trebuit sa apara lisofobia sau o hidrofobie imaginara.”

Dr. J. W. Hodge a relatat ca din 56.000 de caini vagabonzi si pisici adunati intr-un an, nu se gasise nici macar un singur caz de rabie. El a declarat de asemenea ca in Anglia nu exista rabie, iar tratamentul Pasteur este interzis. Dr. Hodge are o lista cu numele si adresele a peste 2.500 de persoane care au murit de „hidrofobie” la scurt timp dupa ce primisera tratamentul preventiv al lui Pasteur. Acest fapt pare sa demonstreze ca „leacul” este mai fatal decat boala insasi, mai ales daca ne gandim ca aproape 300 din victimele tratamentului Pasteur nici nu isi aminteau sa fi fost vreodata muscate de vreun caine.

Dr. Hedge a prezis ca „generatiile viitoare vor privi la inselaciunea din prezent despre hidrofobie si tratamentul Pasteur cu aceleasi sentimente cu care noi citim acum despre istoria vrajitoriei.” [cat de mult mi-as dori sa se fi implinit profetia acestui doctor - n.m.]

Dr. Dulles, la care ne-am referit deja, a declarat: „Pot relata din propria experienta in tratamentul persoanelor muscate de caini presupus turbati si din aceasta experienta nu a reiesit nici macar un singur caz de rabie in treizeci de ani. Iar eu am vazut probabil mai multe cazuri de asa-zisa hidrofobie decat cei mai multi medici pe care ii cunosc.” - Dr. Dulles era conferentiar despre Istoria Medicinei la Universitatea din Pennsylvania, chirurg consultant la Spitalul Rush si managerul Spitalului Universitar.

Dr. William Brady, jurnalist de reputatie nationala, a declarat: „Tratamentul Pasteur impotriva rabiei este un tratament orb si nimeni nu stie daca el ofera vreo protectie impotriva rabiei. Nu m-as supune niciodata de bunavoie acestui tratament Pasteur si nici nu l-as administra nimanui, in nicio imprejurare, deoarece ma tem ca materialul injectat are un efect dezastruos in anumite cazuri. Nu este eficient si uneori duce la paralizii.” Doctorul Brady sustinea clar ca „rabia nu apare niciodata la om.” si continua: „Noi, oamenii din domeniul medical, am fost martorii multor erori comise de persoane si metode bine intentionate, dar care duc pe drumul gresit. Standardizarea digitalis dupa modelul inimii cainelui, ne amintim, a rezultat intr-o abatere de 300% de la standard.”

In cartea intitulata „Béchamp sau Pasteur” a autoarei E.D. Hume, gasim multe dovezi pertinente pentru discutia noastra. Un esec notabil al tratamentului Pasteur a fost un tanar postas, Pierre Rascol, care -impreuna cu un alt barbat- fusese atacat de un caine presupus turbat, dar nu fusese muscat, caci dintii cainelui nu reusisera sa strapunga hainele; tovarasul sau fusese insa muscat sever. Tovarasul lui Roscal a refuzat sa se duca la Institutul Pasteur si a ramas perfect sanatos; nefericitul Roscal a fost obligat de autoritatile postale sa se supuna tratamentului, incepand cu data de 9 martie. Pe 12 aprilie, au inceput simptomele severe, cu durere la locul injectiei, nu la locul muscaturii, evident, caci el nu fusese muscat. Pe 14 aprilie, omul a murit de „hidrofobie” paralitica - noua boala adusa in lume de Pasteur!

Un alt incident, extras din aceeasi carte, demonstreaza puterea sugestiei sau a fricii in cauzalitatea asa-zisei rabii. Este greu de crezut, dar cazul este relatat dupa cum urmeaza:

„Doi tineri francezi au fost muscati de acelasi caine in Havre. Unul a murit in urma muscaturii in decurs de o luna, dar inainte de aceasta celalalt plecase in America, unde a trait cincisprezece ani fara sa stie de sfarsitul prietenului lui. Cand s-a intors in Franta, a auzit de tragedia intamplata si a dezvoltat el insusi simptome, iar in trei saptamani a murit de „hidrofobie”.” [caz de manual care dovedeste valabilitatea celor cinci legi biologice ale naturii - n.m.]

Un alt caz interesant din arhive este al unei tinere, care se intorsese de la bai si afirmase ca fusese muscata de un caine. „Parintii anxiosi o dusesera urgent la tratamentul Pasteur, dupa care ea s-a imbolnavit foarte tare si a urmat decesul. Pe drumul de intoarcere de la inmormantare, prietenii care fusesera cu fata la bai au marturisit parintilor fetei ca nu fusese muscata de niciun caine, ci de tanarul ei prieten.”

In rapoartele Institutului Pasteur exista peste 3.000 de decese ale unor persoane muscate de caini. Toate au murit dupa tratament. Pe de alta parte, arhivele Spitalului London Hospital de acum cativa ani inregistrau 2.668 de persoane muscate de caini agresivi: nici macar o singura persoana nu dezvoltase hidrofobie si niciuna nu primise tratamentul Pasteur.

„Cine a fost acest Pasteur? Ce a descoperit el cu adevarat? Raspunsul la prima intrebare este ca era un chimist. La a doua intrebare se poate raspunde reamintind ca el separase niste acizi tartarici. Cam asta e tot ce a facut. Restul muncii sale - da, inclusiv despre boala viermilor de matase si despre bacterii - a fost plagiat de la mai putin cunoscutul si neglijatul profesor al Universitatii din Montpellier, Antoine Béchamp. Din lucrarile profesorului Béchamp, studiate cu atentie, reiese ca el a oferit solutia multor probleme care ii preocupasera mult timp pe biologi, fiziologi, patologi si filozofi.” (Hume)

Vorbind despre lucrarile profesorului Béchamp, Dr. Leverson din Anglia spune: „Am gasit in adevarurile acelea dovada absoluta a absurditatii teoriei germenilor ca si cauza a bolilor; iar prin studiul scrierilor lui Pasteur, spre care m-au dus lucrarile lui Béchamp, am gasit dovada incontestabila ca marele zeu al asa-zisilor oameni de stiinta din a doua jumatate a secolului a fost in realitate cel mai uimitor plagiator si deformator al descoperirilor altora, in special ale profesorului Antoine Béchamp si ale colaboratorilor acestuia; iar acest plagiator a fost un sarlatan fenomenal, a carui existenta ne este dezvaluita in intreaga istorie scrisa a medicinei. [...] Acest plagiator si sarlatan era Louis Pasteur, in memoria caruia Franta a ridicat statui in toata tara si a investit in Institutul Pasteur.”

Intrucat acest palmares nu este deloc de invidiat, haideti sa privim rabia din punctul de vedere al datelor pe care le cunoastem. Am vazut ca niste caini normali sunt clasificati ca fiind turbati cu ajutorul asa-numitilor corpusculi Negri. Am mai vazut ca identificarea acestor corpusculi Negri depinde de fiecare observator in parte, iar observatorii nu sunt decat rar de aceeasi parere. Expertii Institutului Pasteur admit dealtfel ca corpusculii Negri nu sunt o indicatie specifica a rabiei. Ei inregistreaza multe decese datorate tratamentului cu sistemul lui Pasteur. ["Corpusculii cerebrali denumiti Negri constituie 100% diagnosticul pentru infectia cu rabia, DAR ei sunt gasiti doar in aprox 80% din cazuri!!!!" - ah, ce pacat!! o teorie cu o singura exceptie nu mai este valabila, dragi prieteni!! - n.m.; sursa: Drew WL (2004). "Chapter 41: Rabies". In Ryan KJ, Ray CG (editors).Sherris Medical Microbiology (4th ed.). McGraw Hill. pp. 597–600. ISBN 0-8385-8529-9.]

~~~~~~~~~~~
Completarea mea: Iata si o lucrare publicata de romani, din care citez: "Din pacate, nici unul din elementele de mai sus luate separat sau impreuna nu sint absolut specifice si nu sint admise ca diagnostic de certitudine in rabie (spre exemplu, pe de o parte corpusculii Negri se evidentiaza doar in aproximativ 50% din animalele cu turbare, iar pe de alta parte se pot observa si in cazuri in care infectia rabica este cert absenta)". Concluzia?? O teoria cu o singura exceptie nu mai este valabila, dragi prieteni!! :-)
~~~~~~~~~~~

Pe de alta parte, efectele regretabile raportate la pacienti netratati (se observa ca sunt raportate foarte putine cazuri) pot fi explicate pe baza fricii sau susceptibilitatii la rani usoare. De exemplu, Dr. W. W. Duke din Kansas City, printre altii, scriind despre alergii, citeaza cazuri de convulsii violente si decese in urma unor rani minore la indivizi altfel aflati in stare mentala si fizica perfecta.

Aceste morti violente sunt raportate ca rezultand din zgarieturi, extrageri de dinti, injectii hipodermice, extreme de arsita sau frig (hipotermie), socuri de diferite naturi, afaceri amoroase etc. Expertii in alergii accentueaza frecvent importanta bolilor anterioare, care ar fi putut submina sanatatea pacientului. Aceste cauze atat de variate ar putea indica faptul ca FRICA joaca un rol imens in sechelele observate.

Dr. Buisson din Franta a fost muscat grav de un caine si abandonat in ideea ca va muri de hidrofobie. El a relatat ca frica sa fusese, evident, la fel de puternica precum suferinta. A decis sa incerce sa-si aline suferinta facand o baie calda. Dupa ce a stat in baia calda o ora si un sfert, convulsiile au disparut si s-a insanatosit. De atunci, a vindecat astfel toate celelalte cazuri care veneau la el cu simptome similare. Baile Buisson au fost folosite cu mare succes in Franta la cazurile de asa-zisa rabie.

In Germania, cazurile de muscaturi de caine sunt tratate in mod intelept, prin suctiune la locul ranii sau apasand rana, pentru a induce sangerarea libera. Ei lasa sangele coagulat si uscat pe rana, fara alt tratament, si nu au niciodata alte probleme.

Din experienta mea medicala, nu este nevoie decat de apa si sapun bland la asemenea rani. Cauterizarea este un soc prea mare pentru tesuturi.

Concluzie: Oare rabia este o boala? Oare am izolat vreun virus sau microb? Oare tratamentul Pasteur este specific? Pe scurt: oare rabia este realitate sau fantezie? Eu consider ca este o fantezie, intrucat am tratat si animale si oameni asa-zis turbati, fara „beneficiile” tratamentului Pasteur, si in absolut niciun caz nu a survenit vreun deces si nici macar un singur simptom de rabie. Consider ca rabia nu exista, iar tratamentul Pasteur impotriva rabiei este mai rau decat boala, daca ar fi vorba de vreo boala, ceea ce nu este.

P.S. Am examinat si am fost martora la repetate examinari ale tuturor tesuturilor din creierul asa-zisilor caini turbati. Testele cu soareci si iepuri (inocularea cerebrala a soriceilor de laborator etc. - n.m.) s-au dovedit ridicole inca de pe vremea lui Pasteur.
MILLICENT MORDEN

Medic si chirurg
72 Norman Ave.
Brooklyn 22, New York"

Sursa: The PoisonedNeedle (E. McBean)

Alte surse interesante aici: http://vaclib.org/intro/rabies.htm

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Oh, update de ultima ora: am ascultat in seara asta "povestea virusului rabiei, care este foarte foarte frumoasa", relatata de un doctor pe nume Iordache la o "dezbatere publica" din Alba Iulia pe tema vaccinarii.

Citez cuvintele doctorului Iordache (ca sa nu imi aud vorbe ca as fi inventat eu ceva): "Primele vaccinuri antirabice au fost facute orbeste, deci nimeni nu stia care e microbul si care e mecanismul prin care te vindeci. Felul in care se facea atunci vaccinul era in felul urmator: inoculau niste iepuri cu saliva de caini turbati, astia faceau rabie si dupa ceva timp mureau... odata morti fiind ii disecau, le scoteau maduva spinarii, o puneau la uscat cumva timp de 10-15 zile, timp in care ei sperau ca ceva care e acolo in maduva spinarii si face rau omului cumva se atenueaza, dupa care luau bucata aia, o tocau marunt, o amestecau cu apa, dadeau la o parte reziduul, luau apa respectiva si o inoculau in oameni. La vremea respectiva ei nu cunosteau nici cine da rabia si nici mecanismul prin care se produce... se produce protectia... habar n-aveau de anticorpi... habar n-aveau nimic... "

Las citatul necomentat, este o adevarata P E R L A a gandirii vacciniste si am incredere ca veti avea aceleasi revelatii ca si mine :-)

6 comments

Bibliografie

TEORIE OFICIALA

COMENTARIU

TEORIE OFICIALA cu limite

COMENTARIU

REALITATE

COMENTARIU

Anatomia unei strategii de comunicare: Reapariţia difteriei în Spania este pusă pe seama nevaccinării, în timp ce decesele la copii vaccinaţi înregistrate în Brazilia sunt ocultate

bine te-am gasit!

DISCLAIMER

Follow Feli

Etichete

Articole Recente

Pro Decizii Informate

Member of the EFVV

Important!

Vaccinezi sau rationezi?

Categories

Outside the matrix