miercuri, 28 aprilie 2010

Radacinile ororii: Mel Gibson - un studiu de caz despre negare si supunere

- articol de Arthur Silber -
(tradus si adaptat de mine)
- in memoriam Alice Miller (1923 - 2010)-


Motto: "Prefer oricand sa am aceste atacuri [de astm] si sa-ti fiu tie pe plac,
decat sa te supar si sa nu le am."

- Marcel Proust, intr-o scrisoare catre mama sa -

Pornind de la opera psiholoagei Alice Miller, vreau sa rezum pentru articolul de mai jos modul cum inteleg eu argumentul ei central. Cerand supunere mai presus de orice de la un copil (fie prin pedepse corporale, prin mijloace psihologice sau o combinatie a celor doua metode), parintii ii interzic copilului sa-si dezvolte o identitate de sine autentica. Intrucat copiii sunt complet dependenti de parintii lor, ei nu indraznesc sa puna sub semnul intrebarii bunatatea parintilor sau "intentiile bune" ale acestora. Rezultatul este ca, atunci cand copiii sunt pedepsiti, chiar daca sunt pedepsiti fara motiv sau pentru un motiv absolut ilogic, ei se considera vinovati si au convingerea ca problema este la ei. Astfel, idealizarea simbolului autoritar continua. In plus, copilul nu-si poate permite sa simta intreaga sa durere, deoarece si acest lucru ar duce la punerea la indoiala a imaginii perfecte a parintilor.


In acest mod copilului nu i se permite sa dezvolte o identitate si o constiinta de sine autentice, genuine. Pe masura ce creste, aceasta aplatizare a sufletului sau il desensibilizeaza pe copil fata de durerea altora. Intr-un final, adultul in maturizare va cauta sa-si exprime cumva furia reprimata dirijand-o asupra unor tinte externe, deoarece nu i s-a permis niciodata s-o traiasca si s-o exprime in moduri non-distructive. In acest fel, ciclul de violenta este continuat intr-o noua generatie (termenul de violenta e folosit aici in cel mai larg sens). Una din consecintele suplimentare este ca adultul, care nu a dezvoltat niciodata un SINE autentic, isi poate transfera foarte usor idealizarea parintilor asupra unui nou simbol de autoritate. Cum spune Alice Miller:

Aceasta adaptare perfecta la normele societatii -- cu alte cuvinte, la ceea ce se cheama "normalitate sanatoasa" -- atrage dupa sine pericolul ca o astfel de persoana poate fi folosita practic pentru absolut orice scopuri. Aici nu are loc o pierdere a autonomiei, deoarece autonomia nu a existat niciodata, ci o comutare de valori, care oricum nu sunt importante in sine pentru persoana in chestiune atata timp cand intregul ei sistem de valori este dominat de principiul supunerii. Aceasta persoana nu a trecut niciodata dincolo de stadiul idealizarii propriilor parinti cu cererile lor de supunere neconditionata; aceasta idealizare poate fi transferata foarte usor asupra unei ideologii sau a unui Führer.

Vreau sa accentuez faptul ca seria mea de eseuri nu reda decat o interpretare scurta, condensata a operei Alicei Miller, si a contributiei ei extraordinar de importante si valoroase intr-un domeniu care a fost si inca este neglijat de societatea noastra. Va recomand cu toata taria sa cititi cartile scrise de Alice Miller. Aveti AICI un site cu multe linkuri la operele ei si AICI aveti site-ul ei personal.

In ceea ce priveste argumentul ei ca idealizarea figurilor autoritare din viata noastra este usor transferabila pentru cei care nu au avut sansa de a-si dezvolta un SINE autentic, multe evenimente din ultimii ani au oferit nenumarate exemple. Vreau sa mai subliniez un punct, inainte de a merge mai departe la niste exemple mai notabile. Nimic din ceea ce scriu aici nu trebuie sa fie interpretat cum ca ideile pe care le accepta oamenii nu conteaza. Dimpotriva, asa cum demonstreaza scrierile mele, eu consider ideile de o importanta critica, precum si aspectul referitor la adevarul sau falsitatea lor. Insa fenomenul cu adevarat notabil este urmatorul: multe din ideile pe care oamenii le-au acceptat, in anumite cazuri timp de mii de ani, pot fi usor dovedite ca false. Astfel incat se pune intrebarea evidenta: daca ideile sunt in mod demonstrabil gresite -- si asa cum este cazul adesea, cand consecintele unor idei pot fi demonstrate ca fiind dezastruoase si chiar distructive in cel mai oribil mod -- de ce oamenii se agata de ele in continuare cu disperare si refuza sa le abandoneze?

Aici intervine valoarea inestimabila a operei Alicei Miller. O astfel de tenacitate in fata dovezilor coplesitoare nu poate fi explicata simplu printr-un "Pai, ei refuza sa gandeasca. Si cand cineva refuza sa gandeasca, nimeni nu-l poate obliga." Este evident ca unii oameni chiar refuza sa gandeasca in anumite momente. Dar intrebarea ramane: De ce? Daca privim istoria vietii majoritatii oamenilor, avand in minte opera Alicei Miller si relatarile ei detaliate despre biografia multor persoane celebre, raspunsul este clar: acestia nu indraznesc sa puna la indoiala bunatatea figurii autoritare originare, nu indraznesc sa constientizeze suferinta pe care au trait-o ca rezultat direct al actiunilor figurii autoritare din viata lor, si mai presus de toate ei nu indraznesc sa spuna: figura autoritara din viata mea greseste. Acest mecanism fundamental de supunere este fixat foarte, foarte timpuriu in viata -- iar gandul de a-l disloca mai tarziu ii provoaca adultului literalmente panica, amenintandu-i identitatea de sine precara (si falsa). Asa incat adultul va face orice pentru a evita punerea la indoiala a figurii autoritare din viata lui.

Putem vedea acest mecanism expus in public intr-un mod evident si foarte dureros de catre Mel Gibson, in interviurile lui din anul 2004. Mai intai, ceva informatii de background putin mai vechi:

"Mel Gibson se afla in centrul unei furtuni pe care probabil a provocat-o singur, In perioada cand el incheia filmarile la "Pasiunea lui Cristos", revista The New York Times a publicat in martie 2004 un articol care sustinea ca filmul reflecta perspectiva catolica radicala cum ca evreii sunt responsabili in mod colectiv pentru moartea lui Isus Hristos.

Articolul din The Times a analizat credintele "traditionaliste" ale lui Gibson si ale tatalui lui, citandu-l pe Hutton Gibson, care la 85 de ani ai lui neaga Holocaustul. Luand in zeflemea faptul ca 6 milioane de evrei au murit de mana nazistilor, batranul Gibson a declarat revistei ca Holocaustul a fost inventat pentru a ascunde o intelegere secreta intre Hitler si "bogatasii evrei", de a-i muta pe evrei din Germania in Orientul Mijlociu.

Revista The Times a scris de asemenea despre faptul ca ambii barbati din familia Gibson sunt "traditionalisti" catolici care refuza reformele Vaticanului din 1962-1965 (una din reformele-cheie fiind renuntarea la doctrina ca evreii sunt in mod colectiv responsabili pentru uciderea lui Cristos).

Si iata si relatarea unui interviu cu Mel Gibson luat de Diane Sawyer.

Singurul lucru despre care a refuzat sa vorbeasca a fost tatal sau, un traditionalist catolic portretizat in revista New York Times ca un extremist care neaga Holocaustul si are tendinta de a-i invinovati pe evrei pentru tot raul din lume. "De tema asta nu te apropia, Diane", a spus Gibson furios cand ea a abordat subiectul. "Gotta leave it alone."

Nu am vazut interviul, dar am auzit parti din el la radio. Gibson a spus totusi ceva despre tatal lui, iar ceea ce a spus si tonul pe care a vorbit sunt foarte relevante. Inainte de a rosti fraza de mai sus, Gibson a spus de mai multe ori: "Diane, e tatal meu. Tatal meu. Tatal meu.""

Si modul in care Mel Gibson a spus aceste cuvinte demonstreaza clar ca tatal sau, bunatatea tatalui sau, faptul ca tatal sau merita doar admiratie si - mai presus de toate - autoritatea tatalui sau nu puteau fi sub nici o forma puse la indoiala; toate erau pentru el niste realitati invariabile, absoluturi dincolo de orice discutie sau semn de intrebare. Exact aceasta mentalitate si refuzul lui de a permite si cea mai mica posibilitate ca tatal lui sa greseasca -- fie chiar si in privinta unei chestiuni extrem de semnificative precum Holocaustul -- l-a determinat pe Mel Gibson sa se sustraga in mod evaziv si inadmisibil in propriile declaratii despre Holocaust. Orice altceva poate fi discutat, argumentat, insa valoarea, autoritatea si bunatatea inerenta a tatalui sau nu pot fi atinse.

Daca ati citit macar cateva din biografiile expuse de Alice Miller, veti concluziona ca Gibson, ca si celelalte victime neajutorate descrise de ea, a avut fara umbra de indoiala o educatie brutala si plina de cruzime, mai ales din perspectiva convingerilor speciale ale tatalui lui. Insa Gibson a negat permanent acest lucru -- mai intai fata de el insusi si mai tarziu fata de toata lumea. Si chiar si in prezent, cand este un adult independent cu puteri si mijloace financiare dincolo de visurile majoritatii oamenilor, el inca nu indrazneste sa puna la indoiala basmul pe care si l-a tot spus singur despre tatal lui si despre copilaria lui. Acea prima negare le inlesneste pe toate celelalte, care urmeaza - dupa cum descrie Alice Miller extrem de detaliat -- este negarea realitatii copilariei noastre timpurii, este negarea suferintei noastre, toata aceasta negare ne diminueaza (sau ne distruge complet) capacitatea de a avea empatie cu alti oameni si inlesneste negarea multor altor fapte sau realitati si chiar a unor evenimente precum Holocaustul, care sunt dovedite si documentate intr-o masura care la prima vedere ar face imposibila orice fel de negare.

Solicitarile unui asemenea sistem de convingeri sunt insa infinite: dupa ce ti-ai negat sinele autentic, esti pregatit sa crezi si sa inghiti orice. Vei crede ca Holocaustul nu s-a intamplat niciodata, daca tatal tau iti spune asta; vei crede ca Hitler este salvatorul tarii tale -- daca tatal-surogat si figura autoritara care iti conduce tara iti spune asta; sau vei crede ca o dictatura de mana a treia care nu ameninta pe nimeni trebuie neaparat invadata, si astfel zeci de mii de americani si irakieni vor muri -- daca suficiente figuri de autoritate iti vor spune asta.

Orice altceva poate fi discutat si pus sub semnul intrebarii, dar autoritatea parentala nu are voie sa fie pusa la indoiala -- indiferent de consecinte, indiferent de suferinta si distrugerile care rezulta automat din aceasta negare, indiferent si de moartea multor victime nevinovate. Acest mecanism de negare si supunere oarba duce si la alt rezultat tragic:

Intr-un interviu foarte revelator cu Diane Sawyer, Gibson a explicat ca pentru el realizarea filmului "Pasiunea lui Cristos" a fost cathartica si ca incepuse sa-l realizeze deja cu 10 ani in urma cand ajunsese pe "culmea bancrutei spirituale". Starul admite chiar ca lucrurile stateau atat de rau in viata lui incat ajunsese chiar sa se gandeasca sa se sinucida aruncandu-se pe fereastra. "Nu mai voiam sa continui", s-a destainuit el. "Priveam in jos si ma gandeam Hei, e cel mai usor asa... Trebuie sa fii nebun, dement, ca sa disperi in asa hal. Dar aceea este culmea bancrutei spirituale. Nu iti mai ramane nimic."

In loc de sinucidere, Mel Gibson sustine ca s-a intors catre cuvantul lui Dumnezeu. "Cred ca ma lovisem la genunchi. Am spus 'Ajutor'. Intelegi? Si apoi am inceput sa meditez pe tema asta si asta e in biblie. Am recitit totul. Imi amintesc ca citisem pe bucati cand eram mai tanar." "Durerea este precursorul schimbarii, ceea ce este nemaipomenit", a declarat Gibson. "Asta e ceva bun."

Si-a reamintit ca bancruta spirituala l-a determinat sa reexamineze crestinismul si in final sa creeze "Pasiunea lui Cristos": "Viziunea mea - cu ajutorul lui Dumnezeu -" despre ultimele ore in viata lui Isus.

Trebuie sa observam aici cele mai coplesitor de importante aspecte. In primul rand, Alice Miller documenteaza in opera ei cum unul din rezultatele obisnuite ale faptului ca un copil isi reprima furia fata de parinte (figura autoritara) si ale incapacitatii de a dezvolta un sine autentic il reprezinta sinuciderea sau incercarea de sinucidere sau gandurile de sinucidere. Daca furia reprimata nu poate fi exprimata si directionata spre exterior, ea isi gaseste drumul in interior, asupra propriei vieti.

In al doilea rand (si vreau sa accentuez asta cat se poate de mult): refuzul lui Gibson de a pune la indoiala bunatatea tatalui lui, refuzul lui de a se indoi de tatal lui fie si pentru o clipa l-a determinat pe Gibson sa adopte acum o a doua figura de autoritate: Dumnezeu. Desi stiu ca observatia mea ii va infuria pe multi, afirm clar si raspicat ca exact acest sindrom de negare si supunere se afla la baza credintei majoritatii oamenilor care sunt profund religiosi. Este exact acelasi mecanism pe care l-au trait mai intai cu parintii sau o alta figura autoritara -- dar de data asta transferat la un nivel supranatural.

Credinta in Dumnezeu nu poate fi sustinuta nici macar in fata celor mai simple argumente. Dar motivul principal pentru care oamenii cred in Dumnezeu nu este acela ca ar crede in cea mai primitiva dintre superstitii: este din cauza ca ei nu pot functiona decat bazandu-se pe o figura de autoritate care sa le spuna ce sa faca, sa le spuna cum sa se comporte si ce sa gandeasca. Iar lectia aceasta au invatat-o mult prea bine in primii lor ani de viata.

Daca va minunati de ce oamenii refuza sa renunte la credinta in Dumnezeu, de ce sunt opaci cand li se atrage atentia asupra celor mai evidente contradictii in sistemul lor de convingeri, de ce sunt perfect multumiti sa accepte ceva ce nu are absolut nici un sens, iata de ce: nu au reusit niciodata sa se elibereze de parintele care le-a solicitat supunere totala si oarba, iar acum ca adulti -- din moment ce nu si-au dezvoltat niciodata un sine autentic si independent -- nu indraznesc sa puna la indoiala nici bunatatea sau omnipotenta unei a doua figuri autoritare din viata lor. Insa mecanismul psihologic de baza este exact acelasi.

Si daca va minunati de ce ei devin foarte furiosi cand li se arata nenumarate inconsistente si contradictii in credinta lor, natura absolut lipsita de sens a ceea ce proclama ei a crede, si de ce la fel de bine ar putea sa creada si in iepurasul de Pasti --- acesta este motivul. Pentru ca nu li se pune la indoiala doar o singura credinta: li se contesta intreaga lor identitate -- sau mai bine zis intreaga lor falsa identitate. Nu li s-a ingaduit niciodata sa-si dezvolte un sine autentic si aici se afla adevarata tragedie. Parintele, parintii i-au impiedicat sa-si dezvolte propria identitate in copilarie, iar Dumnezeu o face la maturitate. Iar ceea ce agraveaza tragedia este ca ei insisi fac exact acelasi lucru.

Chiar credeti ca e o coincidenta faptul ca oamenii se roaga la "Tatal nostru"? Sau ca ii cer acestui "tata" sfaturi despre ce sa faca in viata lor? Nu e o coincidenta. Iar opera Alicei Miller ne poate ajuta sa intelegem asta.

2 comentarii:

  1. Buna, Felicia

    ti-am scris un mesaj pe adresa pe care mi-ai dat-o, nu stiu daca l-ai vazut sau daca a intrat la spam sau daca nu ai avut pur si simplu energie sa raspunzi.

    Voiam sa-ti recomand un site, l-am descoperit de 2 zile si s-a facut la mine in cap si mai multa lumina. M-am gandit si la tine, din tot ce ai scris despre mama ta, nu stiu daca ai vazut-o vreodata prin interpretarea asta, ca avand tulburare de personalitate narcisista. Eu cred ca are. A mea bifeaza 31 din 33 de puncte....

    siteul e www.daughtersofnarcissisticmothers.com, si resursele, si forumul sunt tare utile.

    Pentru mine cea mai importanta functie a fost cea de validare, desi primesc asta si in terapie, faptul ca acolo sunt situatii identice cu cele prin care am trecut imi face bine.

    Voiam sa comentez si la postul cu martorul salvator, si eu fac asta, de fapt sunt sensibila la abuz si uneori ma intreb daca nu il vad si unde nu e....dar cand e cu siguranta intervin, sunt sigura ca acel copil isi va aminti peste ani ca i s-a luat apararea.

    Te imbratisez cu drag,

    Mihaela

    inca ceva, cred ca ai vazut ce se intampla pe dc la sectiunea de psihologie, e minunat si ti se datoreaza in mare parte, cred ca stii si tu

    RăspundețiȘtergere
  2. "Si daca va minunati de ce ei devin foarte furiosi cand li se arata nenumarate inconsistente si contradictii in credinta lor, natura absolut lipsita de sens a ceea ce proclama ei a crede, si de ce la fel de bine ar putea sa creada si in iepurasul de Pasti"

    acum te hotarasti tu daca publici sau nu comentariul, eu vreau doar sa-ti spun parerea mea. religia e una si relatia cu Dumnezeu e alta. Catolicismul ca si ortodoxia sunt religii idolatre, si biblia spune clar ca idolatrii nu vor mosteni imparatia cerurilor. Ei se roaga unui alt Dumnezeu, care nu este cel biblic. ratacirea lor este extrem de grava, si din pacate sunt atat de orbiti incat foarte putini (si foarte greu) se trezesc.
    Eu am avut un adevarat soc cand am constat ca in spatele a ceea ce numesc ei "Fecioara Maria" se ascunde de fapt un principat satanic, iar consecintele acestui fapt sunt printre altele orbirea spirituala.

    Eu am avut sansa sa-L descopar pe Dumnezeu cel adevarat, care este viu si care a facut adevarate minuni in viata mea. unele care nu le remarca decat cei care ma cunosc, si altele care mi-au aratat infinita putere a lui Dumnezeu, concreta si fara nici un dubiu. Am vazut cu ochii mei miracole infaptuite in viata mea. Si asta nu e o poveste, e o realitate care nu poate fi negata si mai mult poate fi experimentata. Imparatia lui Dumnezeu nu consta in vorbe ci in puterea de a face miracole.

    RăspundețiȘtergere