felicia, sint doua aspecte pe care mi-ar placea sa le discutam apropo de postarea de mai sus.

1.de ce crezi ca o socializare de proasta calitate, cu copii potentiali agresivi sau cu episoade agresive este de preferat unei ne-socializari, pentru david? imi doresc sa stiu de unde ai convingerea asta, cum ai dobindit-o, ma intereseaza deci mecanismul prin care ai obtinut certitudinea ca, de dragul lui david e mai bine sa iei parte la astfel de intilniri.
2. cum ai ajuns sa nu ai niciun fel de toleranta pentru mamele care fac greseli de educatie si comportament chiar si daca stii ca acestea sint niste fosti copii abuzati sau cel putin niste copii care nu au cunoscut alta forma de dragoste decit dresajul? mi se pare ca asta e o forma de refuz de a depasi o limita de intelegere a unui fenomen atit de complex doar fiindca elfriede (vocea interioara, vocea constiintei)iti reaminteste 'exact la timp' ca astfel esti in pericolul de a-ti ierta agresorul. repet, incerc sa inteleg un mecanism intim al mintii umane si nu sa aduc acuzatii cu aceste intrebari.
eu te admir foarte mult si imi esti draga.

p.s. scuze pentru halul in care am scris ( fara majuscule etc) dar mi-e stricata tastatura.

Catrinel, interesante intrebari.

1.

Convingerea mea este ca un copil de 2 ani trebuie sa inceapa sa socializeze, sa aiba contact (de orice fel) cu alti copii, pentru a incepe incet-incet procesul inevitabil de integrare in societate (stiu, societatea asta de rahat, dar alta n-avem!), pentru a incepe sa-si dezvolte capacitatea de a interactiona cu alti copii si chiar si cu alti adulti. Nu-l pot tine sub clopotul de sticla deoarece cred ca pe termen lung asta i-ar dauna. N-as vrea ca mai tarziu sa fie discriminat sau exclus sau evitat din cauza ca nu se va putea adapta intr-o comunitate si va fi considerat un "paduret"...
Sigur, astea sunt temerile mele si s-ar putea ca ele sa fie nejustificate, dar alte criterii decat sentimentele mele nu am.

Tu cum vezi lucrurile?

2.
Ai inteles ceva gresit. Eu nu am ajuns sa nu am nici un fel de toleranta pentru asemenea mame, ba chiar cad inca prea des in capcana de a le intelege si a le scuza, tocmai de aceea Elfriede ma mai trage de maneca. Iar aici explicatia e simpla: nu e vorba de a nu avea din principiu si pe veci nici un fel de toleranta fata de asemenea mame, e vorba de situatia specifica in care eu ma identific emotional cu copilul maltratat si totusi am intelegere pentru mama agresiva, aici e pata oarba care duce la somatizari!!
Intelegerea ar trebui sa vina abia DUPA CE imi fac "temele" de a trece prin durerea aia veche provocata de mama agresiva, DUPA CE reusesc sa retraiesc si astfel sa elimin acea trauma personala, deci DUPA CE ma ocup intens de copilul maltratat care am fost... Dupa aceea pot redeveni adulta care are intelegere si compasiune pentru oricare mame depasite de situatie, doar stim ca toate au fost candva copii abuzati.
Deci ideea este ca nu toleram si nu scuzam A PRIORI maltratarile si abuzurile doar pentru ca si acele mame au fost copii abuzati. Aspectul asta trebuie sa-l constientizeze si sa-l prelucreze ele insele, sa aseze raspunderea acolo unde ii este locul (adica la parintii lor!), nu e rolul nostru de a le scuza cu pretul de a ignora in continuare abuzul. Din pacate, majoritatea acelor mame care fac greseli grave de tot refuza sa accepte ca asta se datoreaza propriei lor copilarii, refuza sa se confrunte cu propriii demoni si de aceea continua sa perpetueze raul, dand vina pe copilul care le "scoate din minti" ;-((((
In astfel de situatii nu pot fi toleranta fata de mama in detrimentul copilului, deoarece copilul este adevarata victima. Mama e adulta si isi poate rezolva singura problemele. Copilul nu.
Sunt cam chiauna in dimineata asta, dar sper ca totusi am reusit sa clarific ce am vrut sa transmit initial in postare.

da, felicia, inteleg prea bine ce spui si sint in mare parte de acord cu tine.
sa le luam pe rind (inca o data, am tastatura stricata, imi cer scuze ca va trebui sa scriu neorganizat, fara majuscule sau cu litere lipsa...)

1. cum vad eu lucrurile/ din pozitia de mama a unui copil aproximativ de aceeasi virsta cu al tau si trecind prin experiente asemenatoare cu ale tale, dar in romania...? Eu l-am retras din asa numitul grup vesel din parc desi copiii aceia erau mult mai putin agresivi sau 'periculosi". inainte de asta, de aderarea la grupul vesel, cind copilul era inca lungit pe spate in landou, o prietena m-a intrebat de ce nu ma lipesc de nimeni, de ce nu vorbesc cu nimeni din parc...cu alte cuvinte de ce nu joc rolul mamei care poarta interesul viitor al copilului. Ca poate va socializa mai tirziu, nu acum ci mai tirziu. Ca sa nu fiu egoista ca oamenii traiesc intre oameni. Si am facut acest efort de integrare intr-o lume care nu era a amea dar putea fi a copilului meu. L-am "imprietenit" cu toti copiii din parc. Dar, recent, l-am retras din acel grup, cum am zis.Nimic de calitate nu se regasea in timpul petrecut cu alti copii, nimic interesant si nimic notabil, daramite ceva nemaipomenit.
Da, stiu, copilul va trai intr-o lume formata din altii ca cei din parc, trebuie sa se adapteze, cu fereala spun dar spun, si prostilor, si timpitilor, si agresivilor...DAR...daca nu va trebui sa fie asa? Cine sint eu sa anticipez ca viitorul arata astfel?
M-as simti vinovata sa-i umplu timpul cu o lume populata cu oameni pe care dinainte stiu ca nu i-as vrea in preajma copilului meu. ce fac? il pregatesc pentru angoase? Il pregatesc pentru momente de spaima ca l-ar putea musca o iubita de fata, cind vrea ea? Sau pentru monetul de tandrete in care ea, iubita, nu vrea sa-l muste, ci sa-l pupe?
NU.
Il pregatesc sa intoarca spatele acestor probleme si nu sa le confrunte. nu din lasitate ci din intelepciune. Din sentimentul ca locul lui nu e intre probleme ci deasupra lor. De fapt, asta e cea mai grea munca. Stiu. dar mi-e mai putin frica dupa aceea.

revin pentru 2.

la 2. am inteles foarte bine si da, ai dreptate , NU TREBUIE sub nicio forma sa acceptam agresivitatea celorlalte mame doar pentru ca si ele au fost abuzate in copilarie. dar te intreb, daca ai vrea sa zabovesti olecuta asupra intrebarii si apoi sa raspunzi: cum ramine cu ele? cine le schimba? daca da (ar trebui sa le schimbe cineva daca ele nu pot), de ce da, daca nu, de ce nu? Si daca nu, ce ar putea face copiii nostri intr-o lume de mame neschimbate care spele-se pe cap cu problemele lor din copilarie ca noi le avem pe-ale noastre ( si ma folosesc de ocazie sa spun raspicat am fost un copil ultrabuzat de bataie ca la hotii de cai)? E suficienta schimbarea in familia mea? oare nu e nevoie sa lucrez si la "vecina" Silke?

Catrinel, tu iti dai singura raspunsurile prin comentariile tale. Ceea ce ai scris la 1 se contrazice putin cu idealismul cu care ai scris la 2. Adica iti retragi copilul dintr-o comunitate cu care simti ca nu are nimic in comun (deoarece realizezi ca acei copii sunt produsul acut al "educatiei" parintilor), deci poate nu consideri ca acei copii merita sa fie tratati altfel macar de catre tine daca nu de catre propriii lor parinti, poate consideri ca e mai usor sa-i dai la o parte si sa-i elimini din viata ta si a copilului tau, DAR pe de alta parte ai dori sa lucram la mame? Tot spre adulti se indreapta intelegerea si compasiunea si dorinta de a ajuta? Asta e una din petele oarbe de care vorbesc si cu care ma lupt si eu.
Copiii aia sunt nevinovati, chiar daca sunt agresivi!! Ori eu incerc sa ma controlez cand mai am impulsuri salvatoare vizavi de mame, am sa incerc sa ma concentrez exclusiv pe copii, sa-i tratez pe ei altfel, cu afectiune si respect, sa vedem ce rezultate va da asta. Imi fac speranta ca si copiii vor simti diferenta (incerc sa fiu ceea ce numea Alice Miller "un martor salvator") si in acelasi timp incerc indirect sa le deschid ochii mamelor lor cum ar trebui sa se comporte ele cu propriii lor copii.
Sa vedem daca functioneaza.

ma regasesc in tot ce scrii aici. Uof, ce ma regasesc... deseori m-am surprins cand incercam sa zambesc si sa intind o mangaiere unui copil cu parintii nervosi si agresivi. Pt ca si eu am avut acea mangaiere si echilibru si exemplu.

cat despre atitudinea fata de Silke, una e sa o intelegi, alta e sa o compatimesti. De compatimire, copilul are nevoie. Faptul ca o intelegi pe mama, e o calitate enorma care o ai, si care te ridica peste medie, peste marea masa de oameni! Esti constienta ca si alta lume a vazut disfunctionalitatea, si din varii motive s-au retras - si au intors spatele cu ignoranta, neintelegand nimic. Tu esti mai presus decat ei.

Cat despre functia ta de martor salvator, pt mine este fix acea replica : "de ati trai si consuma durerea copilariei" , de a o plange din nou. Durerile trebuie traite.
Alta data as fi fugit de situatiile ca astea, care rascolesc si trezesc monsrii trecutului. Acum sunt mult mai tare, sau mai bine zis mai constienta si 'trezita'. Si cand citesc ce scrii, iti simt durerea de pana in maduva sufletului de copil. Si ma bucur ca simt cum iese copilul pur de atunci la suprafata - copilul razvratit, suferind, dar e copilul autentic din tine!

Spui ca incerci indirect sa deschizi ochii mamelor lor cum ar trebui sa se comporte. Cred ca ideea de a vorbi si explica - la cele mai multe din persoanele din jur la mine nu functioneaza. Pur si simplu le daram daca as deschide 'psihanalizarea' fiecareia. Am ajuns ca puterea exemplului e cea mai buna. Mai ales ca vad greselile, si lupt sa mi le indrept la mine, in primul rand.

Pup si spor la introspectie.

Am vrut sa-ti criu niste chestii foarte "destepte" despre cum tu mai bine ai cauta un parc in care sa stai linistita pe o banca cu o carte buna in mana in timp ce David se joaca cu il taie pe el capul. Fara socializari si fara mamici mai departe de "Guten-nu-stiu-cum".

Dar apoi m-am intrebat daca fetita care eram eu acum 35 de ani ar fii preferat ca tu sa stai si sa te uiti la mama mea care ma trata mizerabil. Si raspunsul a fost "NU". Deci pana la urma, cu riscul sa devenim ridicole si penibile si sa ajunga sa ne evite toata lumea, e o lupta de dus...