A deeper level at rock bottom
Am crezut ca am ajuns la fundul mlastinei, dar hei, se poate si mai adanc...
In duminica Pastelui am avut musafiri, a fost tare frumos. In mine insa deja se adunau nori negri si astfel am fost destul de absenta (mai putin la teme legate de abuz, copilarie etc.).
De o buna bucata de vreme constientizez ca ma simt tot mai rau in pielea mea si imi tot adun puterile ca sa ma reconciliez cu mine insami si in acelasi timp sa pornesc la o noua actiune de "restructurare" interioara si exterioara... Simt pe undeva o mica adiere de imbunatatire, dar nu reusesc s-o implementez atat de rapid pe cat ar vrea perfectionismul meu crunt...
Luni la pranz ne-a facut Mutti o surpriza si a venit sa-l ia pe David la plimbare 2 ore. In prima secunda ne-am bucurat, gandindu-ne ca vom avea timp pentru ... stiti voi ce. Ca de cand ne-am mutat in noul apartament nu am mai avut ocazia sa ne dam rendez-vous la orizontala in timpul zilei (cum si cand era s-o facem, daca nu are cine sa stea cu David?). Ei, dar am taraganat-o putin ca sa schimbam asternuturile (care oricum trebuiau schimbate), dupa care, cand ne-am imbratisat, pe mine m-a pocnit o criza de plans de zile mari. Si am plans, nenica, am plans la Bogdan in brate cu sughituri, cu urlete si inecaciune, cu zgaltaituri, cu tremurat, ca pe vremurile mele bune la terapie...
Si stand si plangand in bratele lui Bogdan, i-am spus printre sughituri ce ma ucide, constientizand totul chiar in clipa cand imi puneam sentimentele in cuvinte. In criza noastra actuala, imi e din ce in ce mai greu sa suport rabufnirile baiatului nemultumit din el, imi e din ce in ce mai greu sa raman eu calma si adulta si suverana pana in unghii, sa-mi spun ca "este doar baiatul", imi e din ce in ce mai greu sa nu las cratere de durere sa se caste in sufletul meu, fiindca ranile au ajuns la maduva.
Eu oricum dintotdeauna ma simt defecta din punct de vedere fizic, un rebut, inadecvata, incompleta, necorespunzatoare, spuneti-i cum vreti. Dintotdeauna ma simt urata, grasa, diforma, insuportabila, un monstru de care oricui ar trebui sa-i fie sila. Asa ma vad eu dintotdeauna. DAR pana acum nu m-am indoit niciodata de calitatile mele ca om. Pana acum. Ori in ultimele certuri cu Bogdan, cand baiatul furios preia controlul, tot aud ca este foarte nefericit cu mine, ca nu mai simte nimic din ceea ce simtea pe vremuri, ca nu mai simte ca primeste nimic de la mine, ca sunt absenta, ca am devenit doi straini si ca in clipa de fata doar David il mai tine langa mine, iar cuvintele astea (chiar daca sunt spuse la furie de baiatul frustrat din el, care iese la suprafata tot mai des de cand Bogdan nu a mai fost la terapie!!) toarna acid sulfuric in inima mea si-asa facuta zdrente. El a negat si a incercat sa ma consoleze, cred ca un pic s-a speriat si el de consecintele grave ale comportamentului lui, dar stiu ca urmatoarea furtuna va veni cu siguranta si la fel si urmatoarele... iar in timpul asta eu am inceput deja sa cred ca am devenit un om de nimic, un om fara nici un fel de calitati, care nu merita decat sa fie aruncat la gunoi.
Desi postul asta poate parea o lamentare, este doar o relatare mult prea lucida a ceea ce simt atunci cand Bogdan ma cearta (ca nici nu mai pot sa spun "cand ma cert cu Bogdan"). Am ajuns sa ma simt exact ca in copilarie, cand stateam permanent cu frica in san si cu stomacul strans ghem, asteptand urmatoarea izbucnire imprevizibila a mamei, cand eram permanent timorata si criticata fiindca orice faceam nu era bine... Asa ma simt acum. Si am aceeasi reactie de aparare ca si in copilarie: ma indepartez si mai tare, ma retrag si mai mult in mine, opun o rezistenta muta si mai mare. I-am explicat lui Bogdan (si adultul din el stie prea bine!!) ca atitudinea lui cu iesiri infantile nu va imbunatati cu nimic criza dintre noi, ba chiar dimpotriva, dar se pare ca furia baiatului din el (care ma identifica total cu mama lui care l-a abandonat) este inca prea puternica si il orbeste. Incerc din rasputeri sa rezist la bombardament, sa cern printre lovituri toata dragostea pe care STIU ca mi-o poarta, dar imi e si mie tot mai greu cand nu ma simt deloc bine in pielea mea, cand si eu lovesc la randul meu in mine si musc in carne vie fara mila cu verdictele implacabile pe care mi le servesc singura...
Of, e tare greu...
6 comments
of, stiu cat e de greu...mi-a ramas o fraza in cap spusa de cineva, sa nu ma intrebi de cine ca habar nu am...cica doi oameni nefericiti nu au cum sa alcatuiasca un cuplu fericit!...cred ca uneori ne vine sa ne retragem intr-un barlog ca ursii, vreo 6 luni, sa adormim sa se calmeze spiritrele si cand iesim la lumina sa uitam tot, ca si cand nu ar fi fost nimik...hai, capul sus, chiar tu m-ai invatat...stiu ca suntem buni la teorie...dar cumva...un pic ajuta...lupta e mai intai cu noi...apoi cu ceilalti...si apoi David...tre sa fie sanatos!
RăspundețiȘtergereDraga mea, mi-au dat lacrimile cand am citit acest text. Sunt ca si tine, un suflet zbuciumat, torturat psihic in copilarie, crescut intr-o familie anormala ( tata-betiv, mama - incapabila sa isi accepte greselile facute casatorindu-se cu un asemnea om, care o batea si o scotea afara din casa, mai mult, ne-a implicat si pe noi in acest razboi. Noi, adica, eu si fratele meu mai mare ..uf, ca e greu sa imi amintesc over and over toate traumele). Asta iti ziceam, si eu m-am casatorit din dragoste, am un copil, dar din pacate, viatza asta nu ne-o alegem noi, ci devine ceva ce parca scapa de sub control si ne tranteste de pamant, si nu intelegem cum ne poate lovi asa tare. Pe scurt, am aceleasi probleme cu sotul meu, care ma iubeste, dar care , in cauza serviciului lui, care il tine plecat cu saptamanile de acasa, a devenit pt. mine doar un coleg de apartament. Asta nu ar fi asa o problema, ideea e ca ne certam foarte mult , parca nu mai avem scopuri comune si simt ca incet-incet iubirea mea s-a stins. Nu, nu vreau sa iti povestesc viatza mea, dar crede-ma te inteleg si intr-un fel , " ma bucur" ca nu sunt singura persoana disfunctionala emotional . Ma judec si eu foarte dur si nu ar trebui, la urma urmei eu sunt cea care duc greul in familia mea, eu vad de copil, de casa, de toate problemele. Imi spunea cineva ca in primul rand trebuie eu sa ma iubesc pe mine si sa am accept asa cum sunt. Cred ca trebuie sa ne schimbam felul in care ne privim in oglinda, si in cea exterioara si in cea interioara, si sa ne acceptam asa cum suntem si sa ne IUBIM noi insine. Draga mea, permite-mi sa ma adresez asa, chiar daca tu nu ma cunosti - eu te citesc de vreun an si nici nu stii cat de mult m-a ajutat sa te " cunosc" in acest fel. Deci, draga mea, fa acest exercitiu de " narcisism " si vezi cum te simti. Evadeaza de una singura intr-un loc de meditatie, sau chiar si facand sport, fa ceva ce iti place , relaxeaza-te mai mult, si poate va veni o schimbare. Stiu ca toate recomandarile mele le-ai mai auzit, nu sunt " chestii " noi, dar crede-ma, pe mine m-au ajutat cand mi le-au repetat altii. Cu cele mai calde ganduri , S.
RăspundețiȘtergereBalantuco, iti multumesc mult pt. cuvintele frumoase!! Cand Bogdan se ocupa de "baiat" (merge cu bicicleta la servici si se simte liber sau se uita la un film care-i declanseaza o durere veche si plange pana nu mai are lacrimi), avem zile bune, el redevine Bogdanelul cald si bun despre care stiu ca in adancul inimii lui ma iubeste cu adevarat... Beleaua este ca nu prea are timp sa se ocupe de el insusi asa cum trebuie. Ce-i drept, nici eu nu am, dar eu sunt obisnuita sa fiu pe ultimul loc, eu sunt obisnuita ca "fetita" din mine sa stea la cutie, cuminte, tacuta... Of...
RăspundețiȘtergereS., indiferent cine esti, iti multumesc pentru gandurile bune si iti doresc sa-ti gasesti si tu linistea si fericirea neumbrita!! Mai cauta in inima, poate ca iubirea nu s-a stins, ci doar este in standby din cauza conditiilor exterioare si asteapta sa fie reinviata/reactivata cumva... Iti doresc numai bine!!
RăspundețiȘtergereCat despre exercitiul de narcisism, mi-am planificat o excursie de 2 zile la Amsterdam pe 20 mai cu 5 fete deosebite cunoscute pe un forum (fiecare vine din alta tara ;-))) si va fi prima mea iesire doar pentru mine de cand il am pe David... Stiu ca nu va contribui la imbunatatirea situatiei cu Bogdan, dar poate imi va aduce mie mai multa energie, optimism, forta de schimbare din interior! Doamne-ajuta!
Draga Felicia,eu abia acum ti-am citit postarea si pot sa spun ca ma identific foarte mult cu ceea ce ai scris acolo,si eu ma simt defecta din punct de vedere fizic,intotdeauna m-am simtit la fel,acum e si mai rau,am ramas cu kg in plus in urma sarcinii si nici macar nu am un copil care sa-mi arate ca a meritat,ma simt un nimic ca femeie pentru ca nu am reusit sa-l tin inauntru cat ar fi trebuit ca sa aiba o sansa la viata.Sotul se instraineaza tot mai mult de mine,nu vrea sa discutam niciodata despre pierderea pe care am suferit-o amandoi,si-a schimbat foarte mult atitudinea fata de mine(bine,pe asta si-a schimbat-o cred aproape imediat dupa ce am devenit sotia lui,ciudat lucru,n-as fi crezut niciodata ca se va intampla asa)si cum bine zici tu,baietelul din el iese la suprafata tot mai des,prin crize de nervi nejustificate care mie,in conditiile de acum,imi fac foarte rau.Din pacate,Felicia,nu te pot incuraja,pentru ca nu gasesc nicio cale sa ma incurajez eu pe mine insami.Insa te admir foarte mult pentru ca mergi pana in miezul lucrurilor si nu te opresti la suprafata,cum facem mai toti.
RăspundețiȘtergere@Anonim, cred ca prea multi oameni se simt asa ca noi, dar traiesc in negare... Of, stiu ca e usor sa spui cuiva "nu te mai autoflagela pentru pierderea copilului" sau "n-a fost vina ta", dar la fel de bine stiu ca e tare greu sa luptam impotriva autocondamnarii si impotriva tiranului interior care ne face viata un iad mai mult decat ar putea-o face oricine din afara... In plus, barbatii au mult mai multe probleme in a vorbi despre propriile dureri, nemaivorbind ca de cele mai multe ori nici nu sunt capabili sa identifice acele dureri (si n-o spun ca pe o critica, e o simpla constatare).
RăspundețiȘtergereCe poti sa faci este sa constientizezi TU ce se intampla, sa incerci sa ramai tu adulta, calma, sa nu intri in jocul "copiilor", eu asta incerc sa fac acum si reusesc sa dezamorsez mult mai repede situatiile tensionate.
Numai bine iti doresc!!!