Feli, asta e viata reala. Oamenii care intra pe blogul tau pentru ca le place ce scri nu sunt viata reala. Eu stau intr-un oras mic ceea ce face sa am multe cunostinte "de o cafea" sau de intalnit 30 de minute. Eram ieri intr-un barulet cu o prietena avocat si vine la noi la masa un alt prieten avocat. Si prietena mea il intreaba daca i-a spus copilul de testul la istorie la care a luat cam toata clasa note mici (copiii lor sunt colegi). Si asta zice ca nu i-a spus nimic copilul. Se mira, mai una, mai alta, dupa care zice tipul asa, POC!, ca el nu stie ce sa se mai faca cu baiatul. Ca l-a lasat intr-o zi si intr-o padure! "Te-ai tampit? Cum dracu l-ai lasat intr-o padure, intreb eu, mai in gluma mai in serios?". "Uite-asa bine, raspune el, sa vezi ce s-a mai speriat si ce mai alerga dupa masina!". Dintre toti oamenii cu care stau de vorba nu este nimeni care sa nu-si altoiasca sau intimideze copiii (singura total impotriva violentei fata de copii este mama mea, care de cand cu prelucratul sistematic a devenit o ferventa militanta pentru drepturile copiilor:)). Si sunt oameni cu educatie, echilibrati, oameni cu care te intalnesti cu placere la o palavra. Ei stiu opinia mea. Ii intreb sistematic "si cand o ajunge mare cat tine si nu mai tine cu bataia si intimidarea ce-ai sa mai faci?". Si dau din umeri...

DAR NU MAI SAR LA CAP. Este mult mai usor sa strecori intr-o discutie cateva argumente de bun simt, fix la momentul oportun, ususrel, cu pipeta, picatura cu picatura, decat sa te transformi in SuperDistrgatoareDeParintiScapatiDeSubControl si sa ajungi intr-un final sa te evite toata lumea.

Sigur ca tu ai dreptate la faza cu Susan. Dar la ce-ti foloseste? Majoritatea oamenilor sunt ca si Claudi. Nu fac un capat de tara din nimic. Si din acest punct de vedere Claudi e mai competenta social decat tine.

Singura problema reala apare cand trebuie sa-ti socializezi copilul cu al lor. Dar la un momet dat vei vedea ca pana si propriul copil iti va sugera discret s-o lasi mai moale ca-i strici vaita sociala...

nu te mai cataloga ca aroganta sau nu stiu cum. Faptul ca agresivitatea e un lucru rost din viata - o stim. Faptul ca unii vor sa recunoasca, tot o stim. Faptul ca tu simti nevoia sa iei apararea unor copii nevinovati - te inteleg, admir, si apreciez. Si multa lume te va aprecia.

Ca prietenia lor continua, e alegerea lor.

Vreau sa te sustin inca o data pt alegerea facuta: nu agresivitatii. Si o sa iti argumentez, pe sufletul meu: acum 1 ora, in mijlocul unei sedinte, au ridicat tonul 2 colegi, unul spunand "daca nu iti convine, poti sa pleci acasa". Mi-au dat lacrimile si am iesit din sedinta - simtindu-ma fix ca in copilarie -trista.

Alice, nici eu nu mai sar la cap demult, am devenit mult mai ponderata cand critic pe cineva, incerc intotdeauna sa-l ajut sa inteleaga, DAR nu ma voi opri din a incerca si din a lua atitudine cand vad asemenea abuzuri. Si cu Susan am discutat atunci cu calm, rational, dar nici nu pot sa-i servesc argumentele intonandu-i-le pe muzica de Vivaldi cand ea ma repede si se rasteste la mine, intelegi tu? Sigur ca este mai USOR (cand ai distanta necesara) sa strecori in discutii argumentele pipeta cu pipeta, DAR oare de ce as fi dispusa sa mai am discutii cu astfel de oameni care nu sunt dispusi sa priceapa si sa schimbe nimic la mentalitatea lor de abuzatori? Nu ma (mai) intereseaza sa am dreptate si oricum eu nu ma implic ca sa-mi "foloseasca" la ceva ;-) Parerea mea este ca nu competenta sociala a determinat-o pe Claudi sa accepte vizita fara mine, ci o mai mare inclinare spre compromisuri... Cert este ca a scazut in ochii mei prin asta. I can't help it, asta simt. Si stiu ca sentimentele mele sunt unitatea de masura, deci asta e realitatea. Mda, mi s-a mai spus ca sunt o prietena pretentioasa, dar asta sunt si nu ma schimb, caci nu-mi plac compromisurile care compromit.
Cleo, of... Uite consecintele "educatiei" parintilor, probabil acel coleg se simte in sinea lui f.f. capabil si asertiv si cu incredere in el si de fapt e un marlan lipsit de empatie... O mangaiere si o imbratisare virtuala iti trimit din tot sufletul meu, fetita scumpa si trista...

Feli, tu nu ai de unde sa sti ca oamenii cu care vorbesti nu vor sa schimbe nimic. Ei asculta si nu-ti dau dreptate in fata; dar acasa isi pun niste probleme. Cuvintele sapa, te asigur. Trebuie numai sa ai rabdare.

"Stiu ca sentimentele mele sunt unitatea de masura". Sti sper ca sentimentele sunt o unitate de masura inselatoare, care-si schimba des forma si dimensiunile. Tie nu ti s-a intamplat sa vezi o situatie neagra rau si a doua zi de dimineata sa nu ti se mai para asa?

Capacitatea de a face UNELE compromisuri este tot competenta sociala. Oamenii cu idei fixe au dus de multe ori lumea mai departe dar, din pacate, au murit neintelesi si singuri.

Cleo, eu am debutat intr-o mare firma de comert exterior unde lucaru aproape numai barbati pusi pe facut bani. Erau ca rechinii. Mama ce-am mai plans si eu prin baie! Dar mama ce m-am mai ridicat de ficare data! Iar la un moment dat, dupa ce am ajuns sa-i cunosc mai bine, am vazut FRICA si SLABICIUNEA care-i facea sa atace: nevoia disperata de a pune o paine pe masa ca barbati unici aducatori de venit in familie, frica ca o femeie dispune de "argumente" mult mai grele decat ale lor in fata partenerilor de afaceri (argumete pe care ei vazusera ca alte colege le folosisera pentru a promova inaintea lor si erau convinsi ca le voi folosi si eu), etc. Mi-a fost mila de ei in final... Sus inima!

Alice, ce-mi scrii tu mi se pare un sfat spre resemnare... Sau vrei doar sa ma consolezi si nu prind eu nuanta? ;-))
Poate or sapa cuvintele, dar la Susan nu. Din octombrie si pana acum i-am trimis si site-ul lui Alice Miller, iar ea a inteles ca e mai bine sa-mi intoarce mie spatele decat sa asculte de "sapaturile" alea de care zici tu. Asa ca sentimentele mele nu ma inseala. Niciodata. Abia invat sa ascult de ele si nu de creier sau de ego. Si apoi, nu confunda sentimentele cu emotiile ;-))

Exact, Cleo, that's the spirit!! De ce sa ramanem in cacat si sa facem compromisuri cand putem f. bine macar sa INCERCAM sa schimbam situatia! Bravo tie!!

mai, ce mesaj voiam sa dau e EU ca pot schimba situatia pt mine IN BINE. Adicalea, desi am asistat la zeci (sute) discutii, dispute, si contradictii in echipa, sunt una din singurele pers. care am spus (si am iesit prost,asta e..) dar care am incercat sa plec.

Feli, nu era un sfat spre resemnare ci o chemare spre descoperirea unui mod diferit de a te uita la oameni. Tenesee spune foarte frumos in interviul cu sine din "Un tranvai numit dorinta" ceva de genul (nu pun ghilimele ca citatul este inexact) - revelatia vietii mele este imperfectiunea noastra morala; daca ne vom accepta aceasta imperfectiune, daca vom putea sa vedem ca semenii nostrii au sute de fatete si sa facem asta fara sa-i judecam, abia atunci lumea in care traim se va putea schimba cu adevarat." Sigur ca asta nu inseamna sa nu promovam entuziast ideile in care credem. Dar trebuie sa intelegem ca aceste idei prind radacini in timp si ca unii oameni au nevoie de mult mai mult timp decat ni se pare noua normal.

Tu esti o mama deosebita si un om de o calitate speciala; dar problema cea mai mare tocmai de aici rezida: fara sa vrei transmiti measajul "eu sunt buna, tu esti rea". Cred ca in Osho am citit ideea asta ca atunci cand vrei sa ajuti pe cineva te situezi INCONSTIENT pe o pozitie de superioritate care transmite "eu POT sa ajut, iata, sunt capabila sa fac asta deci iti sunt superioara". Ajutatul se simte automat intr-o pozitie inferioara ceea ce-l va pune in defensa. De aceea egalii (prietenii de pilda) rar se pot ajuta intre ei in timp ce o autoritate de orice fel (profesor, doctor, popa, etc.) pot obtine rezultate cu minimum de efort. Iarasi oamenii ii asculta pe cei care au probleme comune cu ei (daca spuneai lucruri de genul "si eu l-am pocnit de cateva ori pe David dar mi-am dat seama ca asta nu duce nicaieri asa ca mi-am schimbat atiudinea" aveai mai multe sanse sa te asculte). Sau poate ca solutia este sa ajuti fara sa pari ca ajuti (cel putin asa zice Osho). Sa luminezi si atat. Pentru a primi din lumina ta oamenii trebuie sa vrea sa vina in lumina. Dar nu vin daca-i zoresti. Plus ca in fata unui copil stau parintii lui iar tu n-ai sa poti sa-l luminezi.

Legat de "nu confunda sentimentele cu emotiile" ai dreptate, le cam confund. Imi este foarte greu, uneori imposibil, sa la separ. Iar durata nu pare sa fie relevanta.

Cleo, ma bucur mult pentru tine ca ai reusit sa gasesti un loc mai bun. La un moment dat simti cand se merita sa lupti intr-un loc. Numai ca vei vedea ca si acolo sun OAMENI. Nu degeaba primul an intr-un nou loc de munca a fost plasat de psihologi pe locul doi ca stres dupa moartea unei persoane iubite. Eu am schimbat 2 locuri de munca pana sa ajung sa am firma mea si niciunul nu a fost foarte usor. Inclusiv la propria firma am avut ani de certuri majore cu cei doi asociati (barbati, desigur). Astazi suntem cei mai buni prieteni. Ei au invatat de la mine si eu am invatat de la ei. Au fost ani grei iar linistea de acum am cucerit-o la baioneta, pas cu pas. M-am lungit, dar ce vreau sa-ti spun (nu stiu cati ani ai tu, eu anul acesta fac 40 si pot sa ma socotesc putintel frecata de piata muncii si ca angajat si ca angajator) deci ce verau sa-ti spun este ca un loc bun ti-l mai si cuceresti iar colegii ti-i mai si formezi cateodata. (sigur ca ideal este sa ai cat mai putin de cucerit si format, ceea ce-ti dorsc din toata inima!).

Alice, daca ai citit cu atentie articolul initial despre Susan ai vazut ca si eu mentionasem atunci cum mi-a alunecat si mie mana o data, de furie, si ce reactie am avut!! Deci am incercat constient sa nu ma plasez cumva deasupra ei, tocmai pt. ca sunt f. constienta de reactia oamenilor cand incerci sa le deschizi ochii... E trist mecanismul asta de respingere care contribuie la continuarea negarii... Pe de alta parte, zau ca nu pot fi tot timpul diplomata si sa ma port cu manusi cu cineva care ma agreseaza verbal cu niste idei complet cretine. Am incercat si sa-i ARAT cum ar trebui sa se comporte cu fetita ei, eu pe tot timpul vizitei ei i-am multumit lui David calduros pentru tot ce facea, l-am tratat cu caldura si respect, l-am dragalit si i-am spus "baietelul frumos si destept si perfect al lu' mama", doar-doar o pricepe si vaca ceva (spun aici intentionat vaca, tipa are 1,85 si 100kg). In fine, toata povestea se incheie pt. mine sub motto-ul: margaritas ante porcos...

In primul rand ma bucur ca niciodata nu te superi pe mine pentru ca-ti spun ce-mi trece prin cap (chiar daca nu suntem mereu de acord si chiar daca uneori simti ca exagerez sau nu am dreptate). Am intalnit foarte rar oameni care sa poata sa priveasca o probleme si din alt unghi fara sa sara de fund in sus.

Acum revenind la lupta noastra: schimbarea metalitatii adultilor pentru a privi copiii ca pe niste persoane demne de respect. De ceva vreme ma uit pasionat pe History la niste reportaje despre miscarile feministe sau despre abolirea sclaviei (apropos, ai vazut "Iron Jawed Angels" despre miscarea feminista?).

Ca si in situatia drepturilor copiilor si animalelor societatea trebuie convinsa ca niste categorii dezavantajate au drepturi si POT. Si toate aceste cauze de recastigare a deminitatii vietii au ceva in comun: etapele procesului.
1. Un grup de oameni inimosi conving un alt grup de oameni inimosi
2. Pe parcursul unei generatii sau doua incepe convingerea societatii (aici cred ca ne aflam noi acum). Este partea cea mai grea: discursuri demente si furioase ale celor ce apara vechile valori urmate de discursurile istorice ale vizionarilor (iti amintesti acel "I have a dream" al lui Martin Luter King?). Se fac grupuri pro si contra, se desfac mariaje se rup prietenii de-o viata, se prabusesc cariere, dar se fac si pritenii si mariaje pe viata, etc.)
3. Masa critica a societatii este convinsa si se schimba legislatia
4. Si ultima faza, aceea in care inca exista un numar de boi si vaci neconvinsi numai ca discursurile lor de tipul "femeile sunt proaste" sau "negrii sunt niste animale" nu mai pot fi spuse decat la carciuma in fata celor de teapa lor. Sper sa apuc in viata aceasta vremurile in care sa nu mai aud din gura unor persoane onorabile cuvinte ca "Mi-am lasat copilul in padure ca sa-l sperii" spuse senin in public.

Ideea este ca tot timpul va ramane un numar de boi si vaci; important este sa convingi "masa critica" a societatii. Asa ca lupta e lunga si cere anduranta maxima, soro!

P.S. Tu poate ca i-ai mentionat pe undeva lui Susan ca l-ai pocnit pe David dar sunt sigura ca nu te-a crezut;)

wow:-) ce dragut:-))) ti-a scris cel care-si cauta jumatatea:-)
Good luck Chuhao!:-)

"doar-doar o pricepe si vaca ceva (spun aici intentionat vaca, tipa are 1,85 si 100kg)"

Hm, daca am 1.85 si 100kg ar trebui sa ma simt vaca, deci? Dumnezeule... :(

Dana, pai eu personal ma simt chiar ultima vaca la 1,61 si peste 80 de kile... nu-mi pot imagina o femeie pe planeta asta cu asemenea dimensiuni care sa nu se simta vaca. Imi cer scuze daca te-am agresat cu modul meu direct de exprimare. M-as bucura daca as intalni pe cineva f.f. supraponderal care sa se simta bine in pielea lui, dar ma tem ca nu as putea sa cred ca e mai mult decat o iluzie, o autoinselaciune... ori eu una imi doresc mult sa slabesc, sa ma alimentez mai sanatos, sa imi respect mai mult nevoile corpului... caz in care cu siguranta nu m-as mai simti ca o vaca...
Inca o data, scuze!!

Nu ma simt deloc ca o vaca si nu ma iluzionez. Fac sport, mananac "ca o diva" (cum imi place mie sa spun, adica putin si sanatos) insa am o problema hormonala. Problema care nu ma defineste in nici un fel.

Da, sunt ff supraponderala cum zici tu (adica chiar obeza) insa ma simt ok. Chiar ma simt ok, feminina, frumoasa, atragatoate, nici intr-un caz ca o vita. Si m-a intristat ca tocmai o femeie care trece prin acelasi lucru sa ma judece atat de superficial.

Numai bine!

Dana, dar eu nu te-am judecat pe tine, am spus doar parerea mea despre Susan ;-))
Problema hormonala poate fi cumva rezolvata, fosta mea cumnata a descoperit un tratament pentru tiroida care a ajutat-o sa slabeasca toate cele 25 de kilograme cu care se ingrasase de la imbolnavire, si se mentine de ani de zile!! Daca vrei, o intreb (prin intermediar) ce tratament a facut.
Poate ca nu te "defineste" problema, sau asa iti place tie sa crezi, DAR daca e o problema rezolvabila, de ce sa nu incerci? Fiindca fara aceasta problema poate ca nu ai fi supraponderala, ci ai fi asa cum esti tu FARA problema :-)) ce vreau sa spun: daca zici ca problema nu te defineste, atunci elimin-o!!