Vreau sa le multumesc in primul rand celor care isi faceau griji pentru mine si care chiar mi-au sugerat ca poate asta nu e terapia care-mi trebuie (!? ;-)), dar ii pot linisti: inrautatirea depresiei mele din ultimul an nu se datoreaza in nici un caz terapiei, ci doar lipsei terapiei!! Cred ca de fapt nu am precizat niciodata, insa in ultimii 3 ani nu am mai avut nici banii, nici timpul necesar sa continui terapia asa cum trebuie, de aceea ramasesem efectiv atarnata in aer... 3-4 sedinte pe an nu inseamna terapie... Anul trecut de exemplu am avut o singura mare revelatie, cea de ziua mea, care m-a ajutat enorm o perioada, dar dupa aceea am batut pasul pe loc cu introspectia tocmai fiindca nu am mai ajuns la terapie...

Asadar azi am fost in oras si m-am intalnit cu Elfriede, dupa care am mers in parcul de la Opera si am facut o sedinta de 2 ore. Am discutat mai intai despre mine si Bogdan, despre faptul ca nu mai avem certuri din alea "urate": el a procesat ceea ce i-am povestit la ultima noastra discutie serioasa si deschisa si nu mai reactioneaza atat de agresiv, eu concomitent mi-am schimbat "strategia" si - cand el se mai infurie - pur si simplu ma retrag complet in mine si nu mai scot nici un cuvant; chiar si atunci cand are dreptate sau cand cuvintele lui ma ranesc, pur si simplu tac, nu raspund nimic. Astfel incerc (si pana acum vad ca-mi reuseste) sa dezamorsez situatia incarcata. In situatii in care baiatul din el este la control, sunt oricum absolut constienta ca orice discutie in contradictoriu nu face decat sa aprinda spiritele si mai mult, de aceea nici nu mai intru in "joc". Stau pe margine si tac.

Al doilea subiect de discutie: tata. Am schimbat inainte de concediu cateva scrisori ceva mai "deschise" cu el. In primul lui raspuns am citit ceva de genul "Abia acum incep sa realizez cat rau ti-am facut... chiar daca inconstient si neintentionat", ceea ce ma facuse (partial!) sa sper ca-l voi castiga de aliat in lupta Feliutei (nota bene, a Feliutei!!) de a se face auzita si luata in serios cu traumele cauzate de mama. Ei, din pacate deja la a treia scrisoare, dupa ce eu imi varsasem amarul despre durerea mea si ii trimisesem si corespondenta mea cu mama din anul de gratie 2004, tata se afla deja la polul opus: "chiar ca exagerezi scriind ca te batea cu bestialitate sau ca te batea de te stingea; ce naiba, eram si eu pe acolo, crezi ca i-as fi permis asa ceva??" - e clar ca el NU VREA (si constientul nu-i permite!) sa vada adevarul, ba chiar acum si-a luat avant si a inceput sa-mi scrie ca el e convins ca eu nu mai am nevoie de terapie, ca el nu crede nici in ruptul capului ca eu am fost dintotdeauna o complexata (hehe, ce bine am purtat masca perfectiunii!!) sau ca el e convins ca de fapt terapia m-a facut sa-mi pierd siguranta de sine (hehe, si cliseul asta il cunosc, terapia e de vina cand ceilalti - care au ramas in mocirla lor comoda - constata ca "nu te mai recunosc, draga!").

Ei, unul din succesele terapiei poate fi vazut in modul cum am gestionat aceasta situatie: imprimasem scrisoarea lui, o citeam in S-Bahn si incepusem deja sa fac notite pe marginea foii, sa elaborez raspunsul, ma aprinsesem deja, pentru ca la un moment dat sa inchid ochii si sa-mi spun mental "Stop, Feliuta! Nu mergem pe drumul asta!". Scurt, calm, eliberator... Altadata nu as fi fost capabila sa trag frana intr-un moment atat de incarcat emotional, in care Feliuta deja era in pozitie de lupta, sa argumenteze, sa explice, sa se justifice... M-am oprit si pana in ziua de azi nu am redactat absolut nici un fel de raspuns... si nici nu ma ard degetele s-o fac. Am s-o fac cand voi fi eu pregatita, o voi face in mod compact, telegrafic, calm, fara a mai intra in jocul contrazicerilor (pe care tata l-a dus la perfectiune fiindca este pur si simplu bolnav sa contrazica pe toti si pe oricine si despre orice! A ajuns la un asemenea nivel incat e in stare ca in aceeasi fraza sa-ti dea dreptate si 10 cuvinte mai tarziu sa te contrazica!). Unul din progresele pe care le-am facut la terapie, si de care sunt tare mandra, este acela ca nu mai simt nevoia sa ma dau de ceasul mortii ca sa obtin aprobarea altora, acum sunt atat de sigura pe ceea ce simt si pe adevarul meu personal incat nu ma mai simt constransa, ca inainte, sa duc munca de convingere cu toata lumea ca sa le deschid ochii celor care prefera sa ramana orbi. Good for me;-)

Interesanta a fost si reactia pe care am avut-o citind urmatoarele randuri "Dina nu a vrut sa citeasca si a doua scrisoare de la tine. Cuvintele ei au fost sub forma de intrebare: De ce trebuie sa foloseasca un intermediar pentru a-mi spune ceea ce imi poate spune mie direct?"... Ce vorbesti, tzatzico? Deci nu ti-a priit ce ai citit in prima mea scrisoare pentru tata (pe care EL a ales sa ti-o dea sa citesti fara a-mi cere voie). Hehe, Moromete, cu gura inca plina de cel mai imputit cacat, cu mirosul pestilential inca aburindu-ti din toti porii, chiar crezi ca preiei comanda situatiei si ma manipulezi sa reiau contactul in felul asta? Se vede treaba ca inconstient tot ca pe fetita naiva de 10 ani ma vede, aia care se lupta cu disperare sa castige iubirea mamicutei... numai ca fetita aia nu mai este la volanul situatiei, aici este adulta care VEDE dincolo de ceata manipularii. Asa ca dumneai poate sa astepte pana or zbura porcii deasupra mormantului ei ca sa mai dau eu un semn de viata in conditiile actuale. Once again, good for me ;-)

In fine, observand ca pe tata il pot "prelucra" extrem de rapid si nu ies la suprafata nici un fel de alte chestii, am decis apoi cu Elfriede sa ne concentram pe mama. Am incercat s-o vizualizez din nou - ultima oara cand o facusem, acum vreo 4 ani, ea arata cam cum arata in perioada acuta a abuzului (cand eu aveam vreo 12-13 ani) si nu am putut s-o vizualizez in aceeasi camera cu mine, era jos la statia de tramvai si tipa de acolo la mine... Ei, acum am vazut-o intr-o bucata de lemn murdara care pe jos langa banca noastra - pamantie, cenusie la fata, purtand deja semnul mortii, cu chipul ca o masca de cauciuc umflata, cu acelasi zambet fals de paiata cu care am vazut-o ultima oara intr-o poza de la nunta varului meu... M-am "napustit" peste ea cu niste palme, pumni, scuipaturi si niste reprosuri ca niste "bulgari de ura", care insa pareau sa se loveasca de ea ca de un cauciuc si veneau inapoi in mine, spre inima mea, unde se dezintegrau, dar fara sa ma doara acut... Totul avea culoarea pamantului, fara consistenta, si se farama in bucati... Nu am putut nici sa plang, dovada ca azi nu am ajuns la durere. Ramane acum sa se sedimenteze totul si sa incerc sa deslusesc semnificatiile ascunse ale imaginilor...

Apoi am vorbit si despre parodontoza mea, de unde ar putea sa se fi acutizat asa mult in ultimul an, de unde pot veni senzatiile alea ciudate ca dintii nu mai sunt dintii mei, ca nu-mi mai simt gura ca fiind a mea... Oare sa aiba tot legatura cu faptul ca am pierdut-o pe mama din clipa cand am inceput sa vorbesc si e o reactie intarziata a subconstientului, care pune in act in mod psihosomatic acele sentimente reprimate atunci? Nu stiu, ramane si aici sa se sedimenteze discutia cu Elfriede si poate imi vine si raspunsul cumva, candva... I-am povestit ca de catva vreme am hotarat sa opun rezistenta: ma spal pe dinti mult mai des si mai temeinic, am reinceput sa mestec guma (si aia curata!), imi masez gingiile si in plus din cand in cand clampanesc din dinti si imi spun mental "Astia sunt dintii mei si nu renunt la ei! Parodontoza, cara-te dracului din viata mea, ca nu vei reusi sa ma invingi!" - mic joc de autosugestie ;-) Evident ca trebuie cat mai curand sa ajung si la dentist, sa imi curete toata dantura cum trebuie...

Apropo de mestecat guma, de curand a inceput si David s-o faca (a gasit la mine in geanta o lama si mi-a adus-o mestecata, sa-i dau una noua ;-)). I-am explicat la inceput ca nu e pentru copii, ci doar pentru adulti, dar nu am rezistat cand s-a uitat fix in ochii mei si mi-a zis: ""Doch, doch, Mami, bitte, bitte vertrau' mir! ("Ba da, te rog, mami, te rog ai incredere in mine!!"). Cum sa rezisti la asa ceva? ;-) Asa ca acum mesteca uneori, iar dupa 10 minute mi-o aduce frumos inapoi ca s-o arunc si primeste alta. Creste baiatul meu :-)