Atentie - postare incomoda (pentru unii)!
De cand a inceput David gradinita si am trecut prin atatea emotii, realizez cu groaza ca de fapt un copil nici macar la 3 ani NU E PREGATIT pentru asa ceva si mersul la gradinita nu este nici pe departe ceva care sa-i poata fi vandut copilului ca fiind benefic pentru el.
Pai s-o luam babeste. Cliseele cu "socializarea" mi-au iesit deja pe urechi si nu reprezinta un argument solid, copilul se poate juca si in alte grupe de joaca, unde sa fie si unul din parinti de fata, deci nu trebuie neaparat sa fie despartit de parinti ca sa profite de "avantajele" "socializarii".
Cliseul cu "integrarea in societate" imi ridica si mai tare parul in cap si-mi aprinde toate beculetele rosii posibile si imposibile cu privire la ceea ce este cu adevarat bine pentru copil.
Apoi, ma tot gandesc ca David are 3 ani si 4 luni si are posibilitatea de a se articula si de a-mi spune ca si-a facut griji in absenta mea, ca mi-a dus dorul cat a fost la gradinita, ca a fost cam trist (asta a fost chiar azi), ca a plans fiindca l-am lasat singur (in a doua saptamana), ca nu am nevoie sa plec la cumparaturi si sa-l las acolo singur, iar asta se intampla dupa ce am vorbit cu el de nenumarate ori si i-am explicat cum stau lucrurile si el a inteles!! Deci daca el, cu tot arsenalul de instrumente disponibile acum, la varsta asta, are asemenea sentimente (panica, teama, tristete, ingrijorare), oare ce-o fi in sufletul copiilor care sunt dati de la un an sau doi ani la cresa si lasati acolo cu orele?? Ei nu au capacitatea de a intelege ceea ce intelege David, de exemplu, pentru ei plecarea parintilor si ramanerea lor la cresa, printre straini, echivaleaza cu abandonul. Nici mai mult, nici mai putin. Ma doare sufletul cand imi imaginez suferinta aia... iar durerea asta cred ca vine din adanc, de la propriul meu sentiment de abandon cand m-au dat ai mei la cresa (am o singura poza de acolo, dar stiu cu siguranta ca aveam cel mult 2 ani).
Am auzit atatea variante de justificare a acestui pas din partea parintilor si, sincer, m-am saturat de minciunile pe care acesti parinti si le spun lor insile (da, sunt inca tare la gramatica ;-)). Mi se pare mult mai onest sa recunosti "Da, dom'le, trebuie/vreau sa ma intorc la programul de robot al societatii, sa-mi reiau munca, sa fac bani, sa platesc iar impozite la stat, iar pentru asta trebuie sa-mi las copilul pe mana unor persoane straine care sa aiba grija de el in absenta mea". Ei, dar e greu sa admiti asta chiar si fata de tine insuti, daramite s-o sustii cu voce tare fara sa ai niste remuscari criminale! Si totusi, asta e adevarul si poate daca mai multi parinti l-ar realiza la timp, ar exista mai multi copii fericiti, care ar intra mult mai tarziu in masinaria asta de "socializare" cu forta numita cresa sau gradinita!
P.S. Sa completez ca si eu tot din aceleasi motive straine de David l-am dus la gradinita: Bogdan s-a saturat sa nu ne vedem 3 zile pe saptamana (cand eu lucrez seara pana tarziu si ajung acasa dupa miezul noptii), avem nevoie de mai multi bani, apoi e si f.f. obositor sa muncesc 3 seri pe saptamana si apoi sa ma trezesc dimineata f. devreme cu piticelul sa mergem la gradinita... iar nu in ultimul rand, din pacate, eu trebuie sa reiau cat de curand serviciul ca secretara de zi fiindca mi-e teama ca altfel imi pierd jobul daca mai raman mult in secretariatul de seara; si-asa va fi extrem de greu sa mi se gaseasca ceva cu program redus (sefii mei de dinainte, ambii parteneri, s-au carat in alta parte, deci nu am practic la ce post sa ma "intorc"), deja mi s-a pus in vedere ca tb. ca minimum 2 zile pe saptamana sa fiu pana la ora 17-18 acolo, iar in rest pana la ora 15, iar daca ma duc si le spun ca fac acest efort (in zilele lungi ar veni Denise, "babysittera" noastra, sa-l ia pe David de la gradi si sa-l duca acasa), s-ar putea sa descopar ca nici asa nu merge, ca era doar o conditie pusa ca sa ma sperie, in ideea ca oricum nu voi avea posibilitatea sa fac asta... Mda, asa sunt avocatii, vor secretare care sa stea ideal cate 10 ore la birou la dispozitia lor... Deci astea sunt motivele pentru care l-am dat pe David la gradinita, altfel putea la fel de bine sa mai stea acasa inca un an...
P.P.S. Sa adaug o mica intamplare de ieri: David se juca linistit cu papusica lui (i-am luat o papusa-baietel imbracata in bleu, cu caciulita ;-)) si ii spunea "Mami nu este aici, trebuie s-o astepti pe mami, tu stai aici la gradinita si mami vine imediat sa te ia" - deci el deja incearca sa prelucreze cumva toata aceasta schimbare...
De cand a inceput David gradinita si am trecut prin atatea emotii, realizez cu groaza ca de fapt un copil nici macar la 3 ani NU E PREGATIT pentru asa ceva si mersul la gradinita nu este nici pe departe ceva care sa-i poata fi vandut copilului ca fiind benefic pentru el.
Pai s-o luam babeste. Cliseele cu "socializarea" mi-au iesit deja pe urechi si nu reprezinta un argument solid, copilul se poate juca si in alte grupe de joaca, unde sa fie si unul din parinti de fata, deci nu trebuie neaparat sa fie despartit de parinti ca sa profite de "avantajele" "socializarii".
Cliseul cu "integrarea in societate" imi ridica si mai tare parul in cap si-mi aprinde toate beculetele rosii posibile si imposibile cu privire la ceea ce este cu adevarat bine pentru copil.
Apoi, ma tot gandesc ca David are 3 ani si 4 luni si are posibilitatea de a se articula si de a-mi spune ca si-a facut griji in absenta mea, ca mi-a dus dorul cat a fost la gradinita, ca a fost cam trist (asta a fost chiar azi), ca a plans fiindca l-am lasat singur (in a doua saptamana), ca nu am nevoie sa plec la cumparaturi si sa-l las acolo singur, iar asta se intampla dupa ce am vorbit cu el de nenumarate ori si i-am explicat cum stau lucrurile si el a inteles!! Deci daca el, cu tot arsenalul de instrumente disponibile acum, la varsta asta, are asemenea sentimente (panica, teama, tristete, ingrijorare), oare ce-o fi in sufletul copiilor care sunt dati de la un an sau doi ani la cresa si lasati acolo cu orele?? Ei nu au capacitatea de a intelege ceea ce intelege David, de exemplu, pentru ei plecarea parintilor si ramanerea lor la cresa, printre straini, echivaleaza cu abandonul. Nici mai mult, nici mai putin. Ma doare sufletul cand imi imaginez suferinta aia... iar durerea asta cred ca vine din adanc, de la propriul meu sentiment de abandon cand m-au dat ai mei la cresa (am o singura poza de acolo, dar stiu cu siguranta ca aveam cel mult 2 ani).
Am auzit atatea variante de justificare a acestui pas din partea parintilor si, sincer, m-am saturat de minciunile pe care acesti parinti si le spun lor insile (da, sunt inca tare la gramatica ;-)). Mi se pare mult mai onest sa recunosti "Da, dom'le, trebuie/vreau sa ma intorc la programul de robot al societatii, sa-mi reiau munca, sa fac bani, sa platesc iar impozite la stat, iar pentru asta trebuie sa-mi las copilul pe mana unor persoane straine care sa aiba grija de el in absenta mea". Ei, dar e greu sa admiti asta chiar si fata de tine insuti, daramite s-o sustii cu voce tare fara sa ai niste remuscari criminale! Si totusi, asta e adevarul si poate daca mai multi parinti l-ar realiza la timp, ar exista mai multi copii fericiti, care ar intra mult mai tarziu in masinaria asta de "socializare" cu forta numita cresa sau gradinita!
P.S. Sa completez ca si eu tot din aceleasi motive straine de David l-am dus la gradinita: Bogdan s-a saturat sa nu ne vedem 3 zile pe saptamana (cand eu lucrez seara pana tarziu si ajung acasa dupa miezul noptii), avem nevoie de mai multi bani, apoi e si f.f. obositor sa muncesc 3 seri pe saptamana si apoi sa ma trezesc dimineata f. devreme cu piticelul sa mergem la gradinita... iar nu in ultimul rand, din pacate, eu trebuie sa reiau cat de curand serviciul ca secretara de zi fiindca mi-e teama ca altfel imi pierd jobul daca mai raman mult in secretariatul de seara; si-asa va fi extrem de greu sa mi se gaseasca ceva cu program redus (sefii mei de dinainte, ambii parteneri, s-au carat in alta parte, deci nu am practic la ce post sa ma "intorc"), deja mi s-a pus in vedere ca tb. ca minimum 2 zile pe saptamana sa fiu pana la ora 17-18 acolo, iar in rest pana la ora 15, iar daca ma duc si le spun ca fac acest efort (in zilele lungi ar veni Denise, "babysittera" noastra, sa-l ia pe David de la gradi si sa-l duca acasa), s-ar putea sa descopar ca nici asa nu merge, ca era doar o conditie pusa ca sa ma sperie, in ideea ca oricum nu voi avea posibilitatea sa fac asta... Mda, asa sunt avocatii, vor secretare care sa stea ideal cate 10 ore la birou la dispozitia lor... Deci astea sunt motivele pentru care l-am dat pe David la gradinita, altfel putea la fel de bine sa mai stea acasa inca un an...
P.P.S. Sa adaug o mica intamplare de ieri: David se juca linistit cu papusica lui (i-am luat o papusa-baietel imbracata in bleu, cu caciulita ;-)) si ii spunea "Mami nu este aici, trebuie s-o astepti pe mami, tu stai aici la gradinita si mami vine imediat sa te ia" - deci el deja incearca sa prelucreze cumva toata aceasta schimbare...
12 comments
eu sunt de acord. Sofiei abia la 4 ani si un pic i-a placut cu adevarat la gradinita. Am trimis=o la 3 ani ca sa pot lucra, ca aveam ore la facultate atunci, si noroc ca n-am avut prea multe ore, ca astat mai ult casa datorita imbolnavirilor. Insa si cand era sanatoasa nu mergea cu placre si plangea dimineata. Pe vremea aia credeam ca sunt eu o mama incapabila (aveam 26 de ani cand avea ea 3 , poate mi se iarta).Dar o simteam nefericita clar. La Ghe e altceva. El are 4 ani si toata vara a suspinat dupa copiii de la gradi. Stii aventura cu prima. La a doua se duce cu mare drag. Acuma insa sta acasa de 8 zile, ca e racit. Si nu va merge pana in noiembrie.
RăspundețiȘtergereIn fine, nici eu nu vad sensul inainte de 4 ani, asta din experienta mea cu 2 copii. Altii poate nu vor nici la 5. Si da, pana la o anumita varsta, copiii merg la gradi pur si simplu pt ca parintii merg la serviciu si nu au bani de bona. Sau nu au incredere in bone(in Ro asta e norma...din pacate) Dara pana sunt mai marisori, putin le pasa lor de asa zisa socializare.
Este exact asa cum spui, mi se strange inima de pe acum cand ma gandesc ca trebuie sa ma intorc la serviciu. Dar inca nu stiu cum as putea evita asta. Crezi ca un copil se simte mai bine lasat cu o bona decat la cresa/gradinita?
RăspundețiȘtergereFeli draga mea, sunt complet de acord cu tine. Cum sa-ti zic, numai citind povestea voastra si mi se strange inima, de dragul tau si de dragul lui David, ca imi imaginez cat de al naibii de greu poa' sa fie. Oof.
RăspundețiȘtergereDAR.
Eu pot sa-ti vin cu, deocamdata doua, exemple invers. Si Maria si Anna la mine au mers cu o mare bucurie si incantare la gradinita. E drept, am inceput cu part-time super part adica. Doua zile pe saptamana cate doua ore jumate. La 3 ani fix la amandoua. Nu am avut o lacrima, un regret, o tristete, o neliniste. Jur. Lin de poveste frumos. Amandoua m-au trimis ele acasa, desi am vrut sa stau acolo cu ele, macar in primele zile.
Nu stiu. Poate am avut noroc. Poate ca pur si simplu vine in viata fiecarui copil la momente foarte diferite aceasta "pregatire".
Eu cred cu toata sinceritatea ca la noi daca le mai tineam acasa le era mai putin bine. Au inflorit la gradinita, au inmagazinat pura bucurie (venita strict din prezenta altor copii cu care sa se joace).
Insa stiu ca aceasta bucatica de bucurie si de dezvoltare a lor putea foarte bine sa vina dintr-un playgroup ori din intalniri cu alti copii, sistematic, in parc, vizite etc. Doar ca la noi nu erau oportunitatile astea, a trebuit sa le introduc prin ecuatia institutionala.
Cand avea VLad cam 2 ani si ceva am facut un fel de teatru de papusi cu titlul "Gradinita". Si povesteam cum vin copiii pe rand l gradi, cum vine doamna, apoi cum paintii pleaca, copiii raman cu doamna, se joaca, mananca pahetelul de pranz si la pranz vin parintii sa-i ia pe copii.
RăspundețiȘtergereAu fost doua faze in timpul jocului pe care nu le uit cat oi trai:
1. cand venea domna copilul o lua si o arunca "in prapastie". Nu avea nicio problema sa ramana copiii singuri unii cu ceilalti dar avea o problema cand venea aceast substitut de mama. Multe luni am dus munca de lamurire pana l-am convins sa n-o mai arunce pe doamna in prapastie.
2. cand veneau parintii sa-i ia acasa pe copii el zice "si pe cei care nu au fost cuminti nu ai vin sa-i ia parintii". Deci clar temerea irationala de abandon. Mai tarziu am vazut ca multi copii de gradinita exprima clar temerea asta dar parintii nu stiu s-o recunoasca pentru ca nu si-o imagineaza. Pare atat de absurda! Ba mai mult, am auzit mame care le spuneau copiilor dimineata "daca mai plangi nu mai vin sa te iau de la gradinita!!!!!".
Deci da, Feli, copiii se simt abandonati la gradinita; ei nu au nevoie de asa o socializare in timp ce noi adultii moderni avem dar obisnuim sa ne mintim cu gogosi de tipul "e spre binele lui" pentru a ne usura constiinta.
Unii copii, prin natura lor, se duc la gradinita ca albinele la stup. Ei sunt si la scoala deosebit de descuracreti. Iar eca mai enervanta teorie este aia cu atasamntul securizat: copiii cu atasamentul securizat sunt dispusi sa se desparta demama lor in mod natural si firesc in loc sa se agate de ea cu disperare, ceea ce o poate face pe o mama mai slaba de inger sa creada ca a gresit ea undeva, ca n-a dus copilul destul in brate, ca a oprit alaptarea prea devreme, etc. GOGOSI! Sti ce-i culmea? Ca la VLad in clasa (si la gradinita si la scoala) copiii cei mai dornici sa stea la gradinita erau cei cu cele mai multe probleme familiare!!! Eu am fost o fetita model la gradinita!
Vlad a mers la gradi la 3 ani, la program scurt. De la 4 ani la program prelungit. Nu a plans si n-a facut scandal pe ideea de gradinita. Dar nici nu s-a omorat de placere. Am fost sincera cu el si i-am spus ca EU am nevoie ca el sa mearga la gradinita. Daca are de ales lui ii place fie sa faca la nesfarsit activitatile preferate fie sa fie lasat in pace, ceea ce nu se intampla nici la scoala nici la gradinita. Se joaca cu o pasiune extraordinara si i-am respectat mereu aceasta placere. Este unul dintre acei copii care nu se plictiseste pe la jumatatea vacantei de vara (cum eram eu) si sa vrea la scoala. Se simte bine sa stie ca familia si societatea functioneaza dupa un set de reguli de baza, carora li se conformeaza cu entuziasm dar nu vrea sa vina cineva (scoala, parintii) si sa-i spuna tot timpul ce sa faca.
Degeticule, vad ca si tu ai remuscari (toate le avem, e natura de mama :-))), dar eu cred ca tu ai facut tot ce era omeneste posibil ca sa fie bine :-))
RăspundețiȘtergereAnastela, eu cred ca un copil de varsta mica nu are nevoie de "socializare" constanta cu alti copii in cadru de gradinita cand mama lui dispare, ba dimpotriva, as inclina spre o singura persoana-inlocuitor, ar fi ideal daca s-ar gasi o bona calda, buna, iubitoare, asta daca nu poate o bunica sa aiba grija de el... sau lucru in schimburi, cumva, ca sa fie mereu unul din parinti prezent... Bafta sa gasesti o solutie buna!!
mda. in primele zile de gradi am vazut copii care respingeau extrem de 'isteric' locul, situatia si am intrebat acele mamici practic aflate in aceeasi postura ca si mine (deci care mai stateau oricum acasa cu fratii mai mici) daca totusi n-au posibilitatea sa amane cu inca un an inscrierea. si ghici ce mi s-a raspuns; "sigur ca am putea, dar pt el E VARSTA! TREBUIE!" altele o dadeau cu "GRADINITA E OBLIGATORIE" (aci am ramas stană, caci era vorba de grupa mica). la fel ca si tine, nu faptul ca isi dau copiii la gradi cand ar putea sa-i mai tina aproape (ma) intriga pe mine, ci 'motivele' cu care acestea inainteaza.
RăspundețiȘtergereiar eu sunt privita cumva ca inconstienta ca, desi n-am niciun ajutor (rude pe aproape, bone platite, etc), ce anume ma-ndeamna sa-i tin pe amandoi picii acasa, in loc sa-mi pasez fata mai mare (3 ani) la program prelungit. raspunsul meu este, invariabil, "pt ca pot". si oricat de fiţos ar suna, cam asta e adevarul. iar cand n-oi mai putea... nu stiu ce anume m-ar impunge sa n-o recunosc
pentru Alina, vreau sa fac o precizare: pentru ca am recitit si se intelege din postul meu scris cam la repezeala ca daca un copil nu plange la gradi e un copil cu probleme. In niciun caz te rog sa nu intelegi asa ceva. Sunt si copii carora le place la gradi, mai ales daca ai noroc de un loc frumos, prietenos, daca si copiii sunt genul... Dar incerc sa punctez ca nu e o regula ca ala de plange e nesecurizat si ala de nu plange e singurul care a fost crescut cum trebuie, asa cum incerca sa sustina astazi (fara prea multe argumente stiintifice) unele curente extremiste ale parentingului.
RăspundețiȘtergereAstazi daca as mai avea un copl l-as da la gradinita mai devreme de 5 ani numai daca ar fi indeplinite in acelsi timp urmatoarele conditii:
- gradinita mi-ar merge la suflet;
- copil ar fi genul deosebit de sociabil;
- copilul si-ar dori foarte mult asta;
Alina, sigur ca in cazul tau a fost un mare noroc si gradinita a fost benefica pentru copii. Aici ma alatur si eu parerii lui Alice, ca este decisiv ca gradinita sa fie un loc unde copilul sa se duca cu drag... ori daca deja la un copil de 3 ani si ceva observi ca are probleme, iti dai seama cat de nefericita e constelatia cu un copil mult mai mic... Incerc si eu din rasputeri sa nu condamn, dar ma doare si ma intristeaza aspectul asta fiindca, evident, ma identific cu situatia respectiva...
RăspundețiȘtergerela noi, tot ca la alina; fata super sociabila, efectiv m-a trimis acasa, dar tot am ales sa amanam. aveam ghimpe unele abordari nefaste ale ingijitoarei si ale educatoarei, ale sist de acolo in general (amenintari ridicole cu politistul si injectia, pedepse, recompense, ETC). fata ar fi trecut peste de dragul (prezentei) copiilor, dar noi inca nu. am zis ca va avea timp o viata intreaga pt asta, iar cat ne va sta in putere sa amanam, o vom face. invitam copii pe la noi, organizam activitati distractive, mergem prin parcuri si locuri de joaca, acusi o vom inscrie si la un sport.. suntem mai confortabili asa.
RăspundețiȘtergereSi eu cred ca majoritatea motivatiilor parintesti de a duce copilul la cresa/gradinita sunt pur sociale dar si financiare. Intr-adevar in Ro s-ar putea sa ai sansa mai are sa gasesti o gradinita faina decat o bona/bunica. Si noi avem experiente interesante cu gradinita la care merge fetita noastra de aproape 2 luni (are 2 ani si 5 luni). Daca se intrunesc conditiile cumulate zise de Alice (gradinita merge la suflet - este Waldorf cu super super educatoare si copii putini in grupa, copil sociabil, copilul isi doreste) dar totusi copilul isi doreste ca si mama sa stea cu el la gradinita minunata (si a stat mama mult pe acolo)...oare ce ar fi de facut? Imi dau seama ca e totusi prea mica pt a sta singura acolo, imi dau seama ca si motivatiile noastre au fost de diferite tipuri (mai mult financiare-lucrative dar si nevoia mea de a avea 3-4 ore pe zi pt alte activitati/intoarcerea la serviciu - ea acum merge la program scurt) totusi ne despartim f greu dimineata. Si desi si ea verbalizeaza din starile pe care le are (asta cu tristetea e mai des intalnita) si desi am pregatit-o pentru acest pas si tot vorbim despre 'despartirea' noastra zilnica, si asigurarea ca vin sa o iau si momentul cand vin si tot ...totusi totusi... Chiar ma gandesc cum se 'descurca' acei copii mai mici la cresa...oare pt ca nu pot inca sa-si exprime trairile (cat de cat) ii face mai 'adaptabili' in ochii parintilor? " a plans vreo saptamana dar i-a trecut si acum ne facem cu mana" - chestia asta cum o fi? :(
RăspundețiȘtergereAlice - stai linistita, am inteles ce-ai vrut sa spui. :) Si cred ca ai dreptate, adica vad logica, de ce unui copil caruia nu-i este bine acasa sa-i placa mai tare la gradinita. Dar evident ca nu se poate pune tiparul, asta e si ideea, pana la urma. Eu de exemplu nu eram deloc, dar deloc fericita acasa (cu parintii, la bunici era alta poveste), cu toate astea am urat cu pasiune caminul (gradi de atunci). E una dintre cele mai negre perioade din viata mea. Si nu pentru ca ma despartea de mama/tata, ci pentru ca pur si simplu era oribil acolo. Simteam cu toata fiinta o insingurare crunta. Da, intre atatia copii ... Ooof.
RăspundețiȘtergereStiti ce am tinut minte de atunci? Si pe cine? O fetita cu care nu am fost neaparat prietena, dar care, probabil traumatizata, suferea de incontinenta saracuta. Si una dintre cele "infipte" a venit si mi-a spus de cum am ajuns acolo "cu AIA sa nu te duci sa te joci, ca face pipi pe ea!!". :(
Mno. Ce pot spune e ca si eu aici am ales si am cules. Am vizitat mai multe childcare centre din astea si ... desi, cum sa zic, asa, generalistic maxim, toate bune si frumoase, am crezut ca mor de inima rea vazandu-i pe copiii aia ... o liniste nefireasca, ochi goliti de expresie ... degeaba jucarii colorate, degeaba ciripeau ele educatoarele. Ma refer in special la grupe mici. Asa am luat eu decizia sa raman acasa. Cat o fi. Ca nu imi pot duce acolo copilul (era vorba despre cea mare atunci) sa fie ... brainwashed, la gramada ...
Cand am gasit solutia asta, cu part-time-ul, practic un playgroup organizat in spatiu de gradinita, sub indrumare de specialitate si pe structura de pre-school (anul pregatitor pt scoala aici), deci axat pe activitati concrete (stil waldorf/montessori), mi-am dat seama ca era fix ce ne trebuia.
Acuma sa nu credeti ca emotii n-au fost. La mine. :)) Eu am fost varza! Pur si simplu faptul ca erau doua ore jumate in care ma rupeam fizic de copil. In care nu stiam ce face, daca e vesela ori dimpotriva. Apoi in primele luni ea, consumata, epuizata, nu mai avea energie sa-mi povesteasca pe drum inapoi spre casa cum a fost la kindy. Alta belea, ca mai tarziu nici ca-si mai amintea ... :( Dar am trecut peste ingrijorarile mele (firesti, evident) pentru bucuria ei enorma.
Si am repetat istoria cu mijlocia, acum. Deja ceva mai relaxata, din punct de vedere al "ruperii", insa cu suficiente temeri de alta natura - Anna fiind o zgatie si jumatate de copil (o spun cu dragoste, e la fel ca mine de altfel!!), ultra rebelioasa si pusa numa pe sotii (ei, normal, spre surprinderea mea insa, asta a pastrat numa pt acasa, la kindy n-are timp de nebuneli, acolo se infuzeaza cu prezenta altor copii si se consuma cu jocurile in grup ... :)).
In fine. E mult de discutat. Si intr-adevar circumstantial, totusi.
Asa ca nu-mi ramane decat sa fiu recunoscatoare pentru norocul nostru si sa ma rog sa se repete si cu mezina. :)
Ah, cu ea am alte griji - varsta minima de inscriere in acest program este de 3 ani, ori ea nu va avea anul viitor decat 2 jumate si deja tanjeste enoooorm sa mearga (similar cu crizele de gelozie pe care le avea mijlocia pentru preschoolul celei mari, anul trecut, ingrozitor a fost, parte din motivul pt care am decis ca are si ea nevoie de kindy, desi imi parea mai imatura emotional decat Maria la aceeasi varsta).
Eh. Gata. Ma opresc aici. :)
Te pup, Feli. Si va tin pumnii sa va fie usor, oricum vor decurge ostilitatile si la voi in continuare.
Da, si eu sunt unul din acei copii care au preferat gradinita (desi si aia era oribila) statului acasa cu mama... acolo macar ma maltratau niste straine ;-(((
RăspundețiȘtergereImi amintesc clar 2 lucruri: ca imi alesesem o "prietena" mai grasuta, careia ii dadeam sa manance carnea mea din mancare (de care eu aveam oroare!) si faptul ca la gradinita am trait primul sentiment serios de respingere, de la o fetita blonda, Silvia, care a refuzat sa fie "prietena" mea ;-(((
In rest, am reprimat totul, dar in cele cateva poze pe care le am din vremea aia nu arat prea fericita si cand ma uit la educatoare in poza simt asa, ca un cutit pe la spate, semn ca nu mi-a placut de ea...
Of, Doamne ajuta sa-i fie bine lui Daviducul!!