Draga Feli,

Cred ca tare greu moment este asta prin care treceti. Din pacate nu stiu ce sfat concret sa iti dau, noi nu am ajuns inca la momentul gradinita. Iti pot doar spune ca in cazul nostru de multe ori solutiile au aparut cumva de la sine, de la copil, cand nici nu ma asteptam.

Va tin pumnii sa fiti bine.

buna, felicia,

vindecare rapida lui David! Imi pare rau de ce i s-a intamplat! Parerea mea e ca nu e pregatit inca de gradinita, beneficiile teoretice ale gradinitei nu il ating inca - are mai multa nevoie de tine decat de socializare, etc. Nu e posibil sa intrerupi si sa reincepeti din septembrie 2012? El plange, tie ti se rupe sufletul de el, el te simte si tot asa, of...

Feli,de cand a inceput David gradinita ,eu nu am simtit ca tu sa fi impacata cu asta.Parerea mea ,este ca nu e gradinita potrivita pentru el,pur si simplu nu ai gasit gradinita potrivita.Nu-ti ramane decat sa cauti alta gradi chiar daca asta inseamna sa nu fie aproape de casa sau mai scumpa,ma refer la cele private.O alta idee ar mai fi sa cauti o gradinita ,,ne-germana,,adica,engleza,greaca,turca..sau ce o mai fi pe la voi fara sa-ti faci nici un stress in legatura ca-i alta limba.S-au te interesezi ce trebuie sa faci si deschizi tu o gradi,Elterninitiative,unde poti angaja personalul dorit si poti avea control.Sunt sigura ca doritori de gradinita o sa gasesti.Unde e David acum nu e potrivit pentru el.Eu va doresc sa gasiti o solutie,va imbratisez cu drag!

Buna Feli,

Vreau sa-ti spun ca-ti urmaresc de mult blogul, dar e prima data cand comentez pe aici. De asemenea vreau sa-ti spun ca nu am copii, dar ce vreau sa-ti spun in comentariul meu e despre experienta mea de copil, nu despre experienta mea de mama
Mie mi se pare ca foarte multe dintre actiunile tale si o mare parte din atitudinea ta cu privire la copilasul tau superb seamana cu atitudinea si actiunile mamei mele. Cand citesc despre experientele lui David la gradinita, parca mi-as citi propria poveste. Am fost un copil iubaret, sociabil, putin timid dar foarte dornic de a descoperi viata. Din pacate, mama mea a facut tot ce i-a stat ei in putinta pentru a ma impiedica sa imi creasca aripi. Nu a incercat niciodata sa ma invete cum sa traiesc singura, dorinta ei cea mai mare a fost sa ma tina mereu dupa fustele ei si sa ma fereasca intotdeauna de tot ce era rau. Din pacate atitudinea asta nu e buna pe termen lung, pentru ca datoria unui parinte e de a-si invata puiul sa zboare. Iar elementele teoretice ale zborului se predau inca din primele luni de viata (fara ca asta sa insemne sa-l privezi de dragostea si protectia de care are atata nevoie un copil). Eu dragoste si protectie am avut suficiente. Dar maica-mea m-a tratat intotdeauna ca si cum as fi fost o extensie a corpului ei, nu un om din carne si oase care are nevoie de intimitate si de independenta.
Cat am fost la gradinita protectia ei exagerata si dragostea ei fata de mine erau poate mai mult benefice pentru un observator neutru, dar de fapt au fost doar inceputul. Daca ma loveam sau ma lovea alt copil, mama in loc sa ma invete sa ma ridic de jos, sa ma scutur de praf si sa-mi rezolv singura problema, intra ea in scena sa se asigure ca ii pune pe toti la punct si ca nimeni nu se atinge de puiul ei. Mai tarziu atitudinea asta s-a cronicizat: nu am avut voie sa-mi aleg propriile mele haine pana tarziu in adolescenta, nu am avut voie sa am camera mea, dormeam cu mama. Mereu mi-a povestit cum barbatii nu vor decat sa ma violeze, drept urmare am avut probleme de incredere in relatiile mele de mai tarziu. Cum vedea ca incepeam sa ma apropii de un alt adult (ruda sau prieten de familie) turba, incerca orice pentru a ma face sa-l privesc cu neincredere pe adultul respectiv.
Rezultatul tuturor actiunilor ei a fost un om cu 0 incredere in sine, care a suferit de un complex de inferioritate sever si care a avut probleme in relatiile cu ceilalti oameni. Norocul meu a fost ca mi-am dat seama ca nu e ok, am luat decizia sa plec de acasa la 18 ani, drept pentru care am reusit sa indrept o mare parte din raul care mi s-a facut.
Eu toata viata i-am spus mamei mele ca ea si-a dorit foarte mult sa aiba un copil cu handicap, dar din pacate pentru ea m-a primit pe mine.
Ti-am povestit toate astea ca sa-ti impartasesc concluzia mea de viata: rolul unui parinte e de a preda arta zborului, nu de a tine copilul lipit de el. Bineinteles ca zborul asta nu se intampla de la prima incercare, e necesar un indelungat proces de "trial and error". Bineinteles ca zborul nu presupune nici sa-l arunci in aer si ori zboara ori se prabuseste. Dar trebuie incercat, incet-incet. E foarte important sa-i dezvolti increderea in sine, sociabilitatea si ideea ca daca vrea poate sa urneasca muntii din loc. Iar increderea in sine se dezvolta atunci cand vede el ca poate face ceva, nu cand vede ca faci tu pentru el.

Sper sa nu te supar cu comentariul meu, cum am spus vine din experienta mea de copil nu din experienta mea de mama. Sunt descoperiri pe care si eu le-am facut dupa multe ore de terapie.

Draga Anonim no. 2, imi pare rau pentru experienta ta destul de trista din copilarie. Din ce relatezi tu despre mama ta, eu nu prea vad punctele in care m-as identifica eu cu ea, cu toata obiectivitatea... Eu nu doresc sa-l tin pe David langa fustele mele in primul rand fiindca sunt eu insami un om care a iubit intotdeauna independenta, in al doilea rand fiindca am si eu nevoie de spatiu pentru mine si pt. viata mea de adult, deci eu fac tot posibilul doar pentru a-i inlesni un zbor lin atunci cand isi va lua zborul ;-)) Eu nu intervin sa pun pe nimeni la punct cand David pateste ceva, ci doar ii ofer lui consolare si ii explic ca celalalt copil nu este un copil rau doar fiindca l-a lovit... sau il rog pe el sa nu mai loveasca pe altii, fiindca nu este frumos asa... deci inca un punct unde nu vad cum faci tu legatura intre mine si mama ta...
De asemenea, spre deosebire de mama ta care se pare ca ti-a otravit perceptia asupra altor oameni transmitandu-ti numai negativismul ei, eu incerc sa fac contrariul: sa-i inlesnesc lui David o perspectiva pozitiva si frumoasa asupra celorlalti oameni, poate unde si eu am fost la fel, intotdeauna am vazut partea buna a tuturor (de aceea am si fost manipulata si exploatata de atatia!). Deci inca un punct unde nu-ti inteleg asocierile...
Crede-ma ca ceea ce poate face David pentru el ca sa-si dezvolte increderea in el FACE, iar ceea ce fac eu este strict legat de datoria mea de parinte, deci discutiile sau masurile luate de mine ca mama cu alti adulti despre resonsabilitatea lor fata de David sunt complet paralele cu ce spui tu despre a-l lasa pe el sa vada ca poate face ceva...
Imi pare rau ca ai trecut prin ce ai trecut si ca ma identifici cu mama ta, dar eu sincer nu gasesc puncte comune in ceea ce descrii tu. Rolul parintelui il stiu si eu, tatal meu a fost cel care in familia mea mi-a dat aripi in timp ce mama incerca sa mi le franga (ca sa raman dependenta de ea!), deci vreau sa cred si sa sper ca - eu semanand mult cu tata - voi sti cum sa pastrez un echilibru sanatos care sa nu-i afecteze lui David increderea in el insusi.
Ah, poate mama ta se si identifica mult cu tine si atunci chestia asta exacerba intr-un fel "grija" aia patologica, dar la noi constelatia e diferita, David e baiat si deci are din start avantajul ca il pot privi 100% ca pe o fiinta individualizata, in nici un caz ca pe o extensie a mea; dealtfel eu sunt prima care, cand mi se sugereaza ca seamana la nu stiu ce cu mine si la nu stiu ce cu sotul etc., spun ca el seamana cu el insusi, ca e o fiinta unica si are propria lui personalitate...
Iti multumesc pentru feedback si-ti doresc sa depasesti toate traumele provocate de mama ta.