luni, 6 ianuarie 2014

Ingeri si curcubee

Scumpa mea prietena, unde te-ai dus? Cui m-ai lasat fara de tine?

Suflet curat, pur, nevinovat, suflet insingurat, ai luat o bucata imensa din inima mea cu tine, ma simt sfaramata si nu stiu cum sa lipesc la loc bucatile ramase!

Angela... Inger... Bobo a mea... fata Bitza... Bitza Bitzusca... unde te-ai duuus???

Cine te-a chemat si de ce atat de curand? Si de ce asa????

De pe 18 decembrie sunt lovita cu leuca... Ma uit de zece ori pe zi la poza ta si tot nu realizez ca ai plecat...

Vreau sa sune telefonul (ca la sfarsitul lui noiembrie, cand am vorbit ultima oara si nu stiam ca va fi ultima oara!!!!), vreau sa-ti aud din nou vocea calda si cristalina: "Faata Feliz, ce faci?", vreau sa dau timpul inapoi si sa fie totul cum era!! Vreau sa ma trezesc din acest cosmar.................  


Fotografie din 2005


Fata Bitza, mai stii cum ne-am cunoscut noi in clasa a IX-a, pe vremea cand eram bobocele de liceu?

Mai stii cum injuram amandoua bentitele alea nenorocite cu care trebuia sa ne strangem parul rebel? Tu erai cu buclele naturale, eu eram cu parul tapat si sprayat à la CC Catch... amandoua cu sarafanul stramtat la talie ca sa parem mai suple...

Tu m-ai invatat la 15 ani sa nu mai port dress de matase cu sosetute albe pe deasupra (horror!!), cum ma sfatuia mama pe vremea aia, facand din mine un hibrid de adolescenta cu ramasite de gradinita.

Tu m-ai invatat (oarecum, ca n-aveam talentul tau) sa dansez moonwalk-ul lui Michael Jackson.

Mai tii minte cum dansai breakdance? Faceai parte din "trupa de emancipate"... desi tu in adancul sufletului tau erai dintotdeauna o sensibila si o complexata, cum aveam sa aflu ulterior... poate ca si asta ne-a legat atatia ani, faptul ca amandoua purtam masca de "dure" ca sa ne ascundem sensibilitatea... Mai stii cum radeam de noua formatie "Bobo and Kool IN the gang"?

Fata Bitza, mai tii minte? Tu ai venit la ziua mea in noiembrie 1982, cand eu implineam 15 ani, si mi-ai daruit primul parfum adevarat pe care l-am primit vreodata in viata mea: L'air du temps de Nina Ricci. Si acum am o sticluta cu acest parfumel in dulapiorul cu parfumuri, fiindca -desi nu ma dau des cu el- imi cumpar mereu cate o sticluta de rezerva pentru a retrai din nou si din nou momentul acela unic de bucurie cand am primit darul tau!!!

Mai stii cum chiulisem odata de la nu stiu ce ora ca sa mergem la Liceul Mihai Viteazul fiindca vizavi era o patiserie unde aveau niste merdenele bestiale? Mai stii cum, intorcandu-ne pentru ora urmatoare, ne potriveam textul in caz ca ne-ar fi gasit si intrebat diriga unde am fost: "Doamna, noi la Mihai Viteazul nu am fost!", "Bine, bine, dar unde ati fost?", "Doamna, noi la Mihai Viteazul NU am fost!" - ce mai radeam pe atunci...

O mai tii minte pe profa de fizica, dna Cornelia Badescu? Ea m-a strigat o data Feliz, iar tu ai preluat numele asta si ai ramas pana acum singura persoana din viata mea care ma numea Feliz. Fata Bitza, cine o sa-mi mai spuna mie Feliz de acum incolo?



De pe 18 decembrie lumea mea e neagra si pustie, sunt anesteziata de durere, ma tot uit la pozele tale, tot rostesc si citesc cuvintele "a murit Bobo" si creierul meu refuza sa le proceseze!

Fata Bitza, tu erai singura dintre prietenele mele cu care ma simteam 100% in largul meu injurand si bagandu-mi toate alea, fiindca si tu injurai cu aceeasi pasiune ca si mine! In anul 2 de facultate, un coleg mi-a spus ca eram singura tipa la care injuraturile nu sunau vulgar: "E o placere s-o ai in fata ochilor pe Feli cu siragul de perlute la gat si s-o auzi cum isi baga p**a in pancreasul mamii lor de nenorociti" (nu mai stiu acum care erau nenorocitii la momentul ala, ca tare s-au inmultit de atunci!). Fata Bitza, exact asa simteam si eu cu tine, ca injuraturile iti dadeau un farmec aparte, iar in plus tu erai singura persoana din lumea asta de la care mai invatam chiar si eu cate o injuratura noua si savuroasa!

Singurul aspect unde nu eram deloc pe aceeasi lungime de unda era cel cu fumatul. Cat m-am tot rugat de tine, ani de zile, sa lasi naibii tigarile alea nenorocite!!! Nu am reusit sa te conving.

Anii '90


Fata Bitza, dupa ce am terminat liceul viata ne-a despartit cativa ani. Tu apoi ai plecat in Germania maritandu-te cu Nikos. Mai tii minte cum ne-am revazut in 1993 in Mannheim? Inainte de asta corespondasem inca din 1990, pe vremea cand eu eram proaspata azilanta in Germania. Primisem de la tine cateva pachetele cu cosmetice (tu mi-ai deschis pe atunci "apetitul" pt. cosmeticele Yves Rocher, la care am fost dupa aceea clienta ani de zile). Nici tu nu aveai bani multi, neavand vreun job si muncind in restaurantul socrilor tai. Tin minte ca te-am vizitat in 1993 si m-a durut sufletul sa te vad cu mainile crapate, imi povesteai ca dormeai cu straturi groase de crema pe maini si cu mainile in niste manusi speciale, fiindca in permanenta aveai mainile iritate din cauza spalatului de vase in apa cu detergent la barul socrilor...

Cred ca nu ti-am spus niciodata cat de mult au insemnat pentru mine scrisorile tale din acea perioada, faptul ca -spre deosebire de altii (inclusiv propria mea mama)- tu nu m-ai abandonat, ci mi-ai fost alaturi la greu, m-ai sustinut si m-ai incurajat! Undeva, intr-una din cutiile mele cu scrisori vechi, am pastrat toate scrisorile tale, am sa le recitesc curand, ca sa te simt din nou aproape!

Mannheim, 1993

Fata Bitza, mai tii minte ca deja prin 1993 vorbeai binisor si greceste? Dupa aceea socrul tau s-a imbolnavit de cancer la colon, a fost operat, au vandut restaurantul si s-au retras la pensie in Grecia. Nikos a primit o suma de bani cu care a tinut mortis sa va intoarceti in Romania si sa deschida un bar pentru studentii greci, promitandu-ti ca o veti duce bine financiar, ca nu vei fi niciodata nevoita sa lucrezi, bla-bla-bla... Cert este ca 1 an mai tarziu erai deja nevoita sa te angajezi (ca secretara la o reprezentanta Sharp), fiindca barul lui Nikos inghitea bani ca o gaura neagra si nu facea niciun profit. A urmat falimentul, tu iar ti-ai schimbat jobul, ajungand asistenta directorului de IT la METRO Romania. Era un job bine platit, deci nu-ti lipsea nimic (vorba vine!!!), ai dus-o "bine" cam pana in 2005-2006... cand a murit tatal tau...

Dupa moartea tatalui tau, toata lumea ta s-a prabusit, echilibrul tau interior fragil s-a destramat... ai inceput sa ai atacuri de panica, ai avut incredere in psihiatrii care te-au internat in spital si te-au "tratat" cu medicamente zombificatoare, menite sa astupe simptomele pentru ca sa poti functiona din nou in societate (baga-mi-as p**a in ea de societate nenorocita!). Ti-ai pierdut jobul, saptamani intregi iti era teama sa mai iesi din casa... Nu ai avut parte de sprijin decat de la o mana de oameni... mai putin narcisista de maica-ta, care continua sa te paraziteze pana si atunci, tot tu trebuia sa ai grija de ea, tot ea se vedea pe post de "victima"!!

Apoi -divortata deja de Nikos de cativa ani- l-ai cunoscut pe internet pe Amon si ai venit (din nou) in Germania prin 2006.  Te chema destinul? Cine poate sti...

RIP... sweet angel

Fata Bitza, te-am visat, mi-am amintit de fetisoara ta alba cu pistruii aia unici, ochii tai verzi frumosi, lumina de bunatate si inteligenta si sensibilitate care sclipea in ei, zambetul tau cald si timid... imi sangereaza inima de durere ca nu mai apucasem sa ne vedem de 9 ani de zile decat in poze... Nici macar nu eram "prietene" pe Facebook... vezi, ce inseamna sa fii prieten adevarat, in viata reala? N-ai nevoie sa-ti dai LIKE-uri pe Facebook sau sa sharuiesti statutul altcuiva, fiindca mai bine ii scrii un email sau ii dai un telefon.

Fata Bitza... si a venit sinistra zi de 18 decembrie 2013... Pe 29 noiembrie iti trimisesem un mail... Cand nu am primit niciun raspuns timp de 3-4 zile, lucru care nu-ti statea in caracter, am inceput sa te sun din doua in doua zile. Nu cred ca poti sa-ti dai seama ce remuscari ma sfasie ca nu am sunat zi de zi, ca nu am sunat de 20 ori pe zi!!!! Cumva, simteam ca ceva nu este ok, dar uite cum viata ma lua zilnic val-vartej cu altele si nu am sunat zilnic! Iarta-ma, draga Bobo, iarta-ma...........

Pe 18 decembrie am plecat dupa-amiaza la servici si asteptam trenul pe peron, cand l-am prins in sfarsit pe Amon la telefon. Cand te-am cerut pe tine si l-am auzit ezitand si spunand cu voce pierduta: "Ah..... tu nu stii.....", am simtit ca mi se opreste rasuflarea. Convorbirea a continuat apoi printre urlete si jelanie reciproca (intre timp ma baricadasem in compartimentul de clasa I-a in tren, eram prabusita pe jos si lumea care se urca la diferite statii in tren se indeparta rapid catre celalalt capat al vagonului). Bitza, draga de tine, se pare ca pe 2 decembrie ai fi avut "un fel de atac cerebral sau ceva asemanator" (!), care -in conditiile extrem de dubioase in care ai fost tratata in zilele in care ai fost tinuta in coma (voi reveni la asta)- a dus la deznodamantul fatal... si tocmai 18 decembrie, ziua cand reusisem sa-l prind in sfarsit pe Amon la telefon, iti fusese destinata sa-ti fie ultima zi de viata pe acest pamant........

Bitza draga, scumpa de tine, aveai frecvent dureri de cap si -desi mereu iti ziceam sa le lasi naibii de medicamente si chiar tu stiai cat de periculoase sunt!!!- spuneai ca ti-era frica de durere si de aceea la fiecare migrena incercai din nou si din nou sa suprimi simptomele.... 

Imi pare rau ca te-am implicat si in problemele care ma framantau pe mine. Imi amintesc ca, auzindu-ma pe mine in vara cat eram de implicata pentru a o ajuta pe Sophie sa iasa din familia de pedofili, am vazut ca ai mers si ai lasat si tu un comentariu pe blogul celebrului psihiatru care mai intai se batea cu pumnii in piept ca-si face nucleu, ca ajuta, ca salveaza, ca o face pe mama in paispe, dupa care (din motive "bancare"!!) a dat-o la intors la 180° si a scris un articol prin care a reusit cu o maiestrie diabolica sa arunce o galeata de cacat cu iz intelectual pe eforturile celor cu adevarat implicati, a reusit sa demotiveze un numar impresionant de oameni, astfel contribuind la ramanerea Sophiei in familia pedofilului care a ucis-o pe Ruxanda Guger!

Tu, Bitza scumpa, comoara cu suflet curat si inteligenta nepervertita, ai lasat urmatorul comentariu:
Sa mai asteptam, sa mai verificam, sa nu ne implicam prea mult, noi astia fara competenta si “neputiinciosi”, sa mai…lasam o victima neajutorata sa suporte cosmarul prezent, pentru ca trebuie sa luam mai mult in considerare eventuale neplaceri pe care i le-ar putea aduce publicitatea de azi intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat?! Chiar e credibila ipoteza ca ar fi vorba doar de rodul fanteziei a doua femei mature care s-au trezit de azi pe maine fara motiv sa acuze un ginere si sot de pedofilie?
In momentul in care exista cea mai mica suspiciune de abuz asupra unui copil, trebuie actionat. In cazul Sophiei, exista foarte mari suspiciuni, deci trebuie actionat in forta, trebuie protejat copilul de adulti si nu invers. Un copil de varsta atat de mica nu se poate ajuta singur, nici fizic (prin incercarea de fuga de la locul unde se intampla abuzul), nici psihic. Traumele la care este supus ard de fiecare data in carne vie si cicatricile ramase nu vor putea fi niciodata eliminate prin chirurgie estetica. Subconstientul poate dezvolta o strategie de autoprotectie, prin depersonalizare, dar depersonalizarea nu poate fi controlata constient si ea poate fi temporara sau permanenta. Cine a trecut vreodata pragul asta, stie ca nimic nu va mai fi vreodata ca inainte. Dvs. ca psihiatru ar trebui sa stiti toate astea, macar din teorie daca nu din practica, iar interventia dvs. ar fi trebuit sa sune putin altfel.
Avand in vedere si posibilitatea unor astfel de sechele psihice, pe langa altele, chiar este cazul sa ne gandim ca prima prioritate la cat de etica este publicarea identitatii fetitei si a amanuntelor situatiei ei? Chiar credeti ca asta va fi cea mai mare problema a ei in viitor? Eu iau in calcul si ipoteza ca, daca abuzul este real si nu este ajutata in prezent, fetita la un moment dat va alege sa nu mai aiba viitor. Nu ar fi prima data cand o victima abuzata in copilarie se sinucide in adolescenta sau mai tarziu.
Dvs. spuneti ca exista posibilitatea ca fetita sa nu fi fost abuzata. Da, dar exista in acelasi timp posibilitatea ca fetita sa fi fost si sa fie in continuare abuzata!! Care dintre aceste posibilitati e mai probabil sa o distruga ca fiinta umana? In care dintre aceste posibilitati joaca timpul care se scurge intre inactiune si actiune din afara un rol extrem de important? Cazul trebuie facut public, prin toate mijloacele, pentru a se impiedica musamalizarea, care se practica in cercurile faptasilor.
Cu ce credeti ca se poate confrunta un adolescent / adult mai usor: cu niste acuzatii nedrepte, aduse in trecut unor persoane de referinta din viata lui, de catre alte persoane de referinta? Sau cu realitatea unui abuz sexual suferit personal de-a lungul anilor, de care persoanele de referinta au stiut, dar au ales sa inchida ochii pentru a se proteja, in detrimentul victimei abuzului? Sa nu uitam ca s-a ajuns pana la crima!!
Cum ar fi ca fetita sa intrebe peste niste ani de zile “Si daca ati avut o banuiala ca mi se intampla ceva rau in familie, de ce nu ati facut ceva, ca sa iasa adevarul la suprafata? Ca voi, ca adulti, puteati.” Si sa i se raspunda: “Pai, stii, nu ne judeca atat de aspru, ne-am gandit ca, daca interveneam, iti periclitam viitoarele relatii cu rudele paterne si circula prea mult numele tau pe internet. Si nu puteam risca asa ceva. Am preferat sa riscam continuarea abuzului”.

Iti multumesc inca o data, scumpa mea Bitza, pentru implicarea cu atata suflet si atata coloana vertebrala!! Si iarta-ma ca la problemele si grijile tale te-am mai incarcat si eu cu ale mele... dar intr-o buna zi -cand Sophie va fi mare si adevarul va iesi la iveala (caci fetita asta nu va ramane o eternitate la 7 ani)- sper din suflet ca voi avea posibilitatea sa stau de vorba cu ea si sa-i povestesc despre tine, draga mea prietena, sa-i povestesc cum destinul ei a atins cumva si viata ta si ca si tu ai contribuit la actiunea pornita de noi pentru a o salva pe Sophie... Stiu ca ziua aceea va veni.
 
Scriu de zile si nopti intregi la postarea asta... printre lacrimi si in intuneric sufletesc... sunt anesteziata de durere si functionez pe pilot automat de pe 18 decembrie... am plans cu orele, pana cand mi se umflasera ochii atat de tare incat nu mai vedeam nimic... nu-mi amintesc cand am mai plans vreodata atat de mult si indelungat... fara sa pot sa ma linistesc... nu pot sa ma linistesc...

Am avut un Craciun negru anul asta. Ce luasem eu oricum distanta de aceasta "sarbatoare" in ultimii ani, dar acum pur si simplu TOTUL mi s-a parut lipsit de sens... ce isterie ridicola si superficiala... poze cu brazi cu globulete si sclipici si zeci de cutii cu cadouri infasurate tot cu sclipici si cu fundite colorate... bijuterii sclipitoare... parfumuri scumpe... haine de marca... (in timp ce altii fac foamea!)... Hello Kitty... Cars... papusi... camioane... Lego... obiecte imputite facute din plastic toxic, care trebuie sa le tina copiilor loc de afectiune autentica si interes parintesc si de timp valoros si constient petrecut cu ei... (si nu ma exclud aici!) ... apoi toate burtile imbuibate cu "bucate traditionale"... toate familiile instrainate care se aduna sa "sarbatoreasca" inca un an in care s-au pacalit ca au trait... toate mintile amortite cu alcool... toate sufletele moarte si zombificate si dependente de consumerism... mi-e sila...

Pentru 24 decembrie luasem mai demult bilete la teatru de copii si m-am bucurat ca aveau in fata, langa scena, pernute speciale pentru copii, astfel David a stat si s-a uitat la piesa impreuna cu alti copii, iar eu am stat mai in spate, pe scaun normal, unde am putut sa plang in voie tot timpul cat a durat piesa. Si-asa, pe 18 decembrie cand am ajuns la servici eram deja umflata de plans, sefa a vrut sa ma trimita acasa, dar i-am spus ca vreau sa stau la birou si sa pot plange, caci acasa era David si nu puteam sa plang in voie decat noaptea... asa m-am dus la servici 3 zile la rand ca sa plang acolo... dar de Craciun am refuzat sa-mi reprim sentimentele si durerea, erau prea mari...

David m-a intrebat de ce plang, i-am explicat ca mi-a murit o prietena draga, i-am aratat fotografii... El a incercat sa ma faca sa rad, i-am explicat ca sunt trista si ca nu e nevoie sa ma faca sa rad, fiindca atunci cand iti moare cineva nu poti sa razi. Atunci mi-a zis "Stii ceva, mami? Incearca sa uiti!" - i-am explicat ca nici asta nu se poate, cand te doare sufletul si esti trist... Atunci mi-a zis "Bine, mami, atunci incearca sa suporti durerea.............."

Fata Bitza, revelionul l-am petrecut singura la computer toata noaptea, cu pozele tale si cantecul "Bridge over troubled water" pus ore intregi pe repeat, pana la epuizare, desi si inainte il stiam pe de rost, fiind unul din cantecele noastre de suflet.  Mai tii minte? Fata Bitza, ma bantuie atatea regrete... ca nu te-am ajutat mai mult, ca nu am insistat si mai mult sa-mi povestesti tot ce te apasa, ca nu m-am urcat in tren si nu am venit la tine in vizita, sa te vad pe viu si sa vorbesc cu tine si sa te incurajez si mai mult...

O buna prietena si de asemenea fosta colega de liceu a descris perfect ceea ce simt:
Ştiu ce înseamnă o durere care pulsează şi în somnul chinuit, cu care te culci şi te trezeşti rugându-te în mod absurd ca totul să fi fost doar un vis urât din care să te poţi trezi cât mai curând, să constaţi că nimic din coşmarul care ţi-a scrijelit nervii şi sufletul nu a fost real, că îi poţi propune Providenţei s-o poţi lua de la început, să repeţi tot ce a fost până în acest punct, pentru ca totul să se petreacă altfel a doua oară; să îţi doreşti să fie ca într-un joc, în care ai şansa să rosteşti formula magică "Piua!", care să îţi aducă eliberarea din coşmar...

Inca ma rog in fiecare zi ca totul sa nu fi fost decat un vis urat. Si cand ma uit la poza ta ma simt din nou ca intr-un univers paralel, unde nimic nu mai are sens, nu mai stiu unde sa ma regasesc, Bitza, in lumea asta din care ai plecat atat de brusc si pe care ai lasat-o mai pustiita de un suflet frumos si bun si curat. Vreau sa ma trezesc din acest cosmar cumplit care a devenit viata mea din data de 18 decembrie 2013, nu mai pot sa dorm, nu mai pot sa zambesc, nu inteleg cum nu se opreste lumea in loc, de ce totul se petrece mai departe, de ce exista aceeasi nedreptate si unii oameni mor de foame in vreme ce altii arunca in continuare bani pe toate cretinismele culmii consumeriste care ne-a acoperit si ne sufoca pe toti, nu inteleg de ce frauda, coruptia, uratenia, minciuna sunt inca la loc de "cinste" si masina propagandei inca are mare succes la cartitele ignorante carora le place in subteran si care fug cat pot de lumina si musca pana la sange pe oricine ar incerca sa aduca o raza de adevar in viata lor, nu inteleg de ce traiesc in continuare monstrii si isi pierd viata oamenii sau copiii cu cel mai nevinovat si pur suflet din lume... nu mai inteleg nimic...

Fata Bitza, cand eu eram deprimata rau in 2009 am primit de la tine un mesaj pe care l-am recitit zilele astea de nenumarate ori si de fiecare data ma sfasie durerea si iar plang de nu mai stiu de mine:
...Asa ca, fata Feliz, iti spun La Multi Ani! si iti intorc urarile exact in forma in care le-ai scris tu pentru mine, pentru ca mi se par foarte adecvate perioadei pe care o treci si tu. Te rog, aduna-te si tine-te strans intr-o bucata, ai incredere in tine si in Bogdan, asa cum ai avut si inainte de venirea Daviducului pe lume si crede cu tarie in legile naturii: nu exista ca dupa furtuna sa nu iasa soarele, eventual si cu un curcubeu de toata frumusetea!!! Tu esti o luptatoare si ai puterea sa renasti din propria cenusa de cate ori iti este necesar, Feliz, regaseste-te pe tine, pune viata la pamant, pune-i genunchiul in gat si arata-i cine e seful!! Asa te stiu, dupa fiecare cadere te-ai ridicat si te-ai dus mai departe, purtandu-i si pe altii in spate. E normal sa obosesti si sa te impotmolesti, e omeneste, nu permite nimanui sa te judece si nu te judeca nici tu, acorda-ti pauza de care ai nevoie cand simti ca e prea mult - si nu are cum sa nu fie bine pe urma. Curcubeul te asteapta...

Iar anul asta, de ziua mea, am primit ultimul mesaj scris de la tine:
Fata Felizuschka,
La multi ani, cu multa sanatate, bucurii si energie pentru luptele in care te-ai angajat!
Te pup cu mult drag,
Bitza

Citesc si recitesc si nu stiu cum sa-mi adun de pe jos bucatile de suflet sfaramate prin pierderea ta, ca sa merg cumva mai departe. Din nou... Fiindca nu am de ales, Bitza, trebuie sa ma ridic si sa merg mai departe, mai saracita cu un om deosebit in viata mea si mai incarcata cu o lupta. Da, la luptele pe care le aveam de dus pana acum, s-a mai adaugat prin moartea ta inca una.

Ne vom revedea candva... pe un alt curcubeu... fata Bitza... prietena draga...




............................

Va urma

6 comentarii:

  1. Imi pare rau. Am vazut pe FB ca s-a intamplat ceva si nu intelegeam ce. Acum inteleg si imi pare rau.
    Nu stiu de ce? dar poate ca asa e mai bine pentru ea, nu stiu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga Felicia,

    in fata unei dureri atat de cutremuratoare nu poti spune nimic care sa aline sau sa ajute. Plange-ti prietena draga si frumoasa atat cat ai nevoie, pana cand lacrimile care ard sufletul se vor transforma in lacrimi care alina si care duc cu ele durerea la vale si dau voie ranii adanci sa se cicatrizeze. Daca Angela ti-ar vedea acum sufletul ar sti ca viata ei n-a fost in zadar, asa cum s-a temut. Dar te rog, nu te biciui pentru tot ce n-a fost, eforturile unui singur om nu pot compensa toata nedreptatea unei vieti.
    Am sa aprind o lumina pentru Angela in seara asta si am sa ma rog pentru ea.

    Te imbratisez cu drag
    Diana

    RăspundețiȘtergere
  3. Felicia, subscriu intru totul comentariului Dianei...Sunt alaturi de tine si iti doresc multa putere sa poti trece peste episodul asta foarte trist si dureros..:(
    Ai grija de tine !
    Dan

    RăspundețiȘtergere
  4. Condoleante.
    Am citit tot articolul scris de tine e dureros cand pierzi pe cineva drag, si mai dureros cand simti ca acea pers. ar fi putut fi salvata.
    Sper ca e intr-o lume mai buna, acum.

    RăspundețiȘtergere
  5. Va multumesc din suflet tuturor pentru cuvintele calde. Inseamna enorm de mult sa stiu ca v-ati gandit la mine si la durerea mea.

    RăspundețiȘtergere
  6. Plang pentru mortii mei si plang si pentru ea.

    RăspundețiȘtergere