Am o prietena care nu suporta oamenii care solicita empatie sau compasiune (direct sau indirect). Ea e foarte dura pe tema asta, considerand ca o vorba calda spusa la greu nu ajuta la nimic. Eu sustin contrariul, dupa ce pana acum cativa ani am gandit exact la fel ca ea.

Dar hai sa facem o diferenta. Si eu am oroare de oamenii care solicita compatimire fara sa faca ceva pentru a iesi dintr-o situatie de rahat. Oho, si cati oameni din astia am tot intalnit, nici nu vreau sa ma mai gandesc, ca eram (sau inca sunt) un adevarat magnet pentru ei. Sa fim bine intelesi: (auto)compatimirea aia sterila este intr-adevar daunatoare, atunci cand persoana respectiva nu face decat sa se autocompatimeasca la nesfarsit si sa ramana vesnic in postura victimei neajutorate (asta in aparenta, fiindca in esenta ea ii suge de energie si vlaga pe cei din jurul ei, fara mila!). In aceste cazuri, cel mai mare ajutor poate fi un sut in fund si o aducere la realitate in termeni duri. Desi din experienta stiu ca nici asta nu ajuta. Dar macar e bine de constientizat ca la unii oameni, care sunt dependenti de baile zilnice in mlastina autovictimizarii, nimic nu ajuta :-(

Dar ce se intampla cu oamenii puternici, care isi rezolva constant problemele, dar care uneori au nevoie sa mai planga si ei pe umarul cuiva (umarul unui prieten)? Ar fi oare o povara atat de imensa? Da, probabil ca oamenii slabi nu au nevoie de compasiunea aia care-i tine inlantuiti in postura de victima eterna, dar nu cred ca oamenii puternici ar "consuma" vreodata degeaba empatia altora...

Citeam mai demult ca una din deosebirile notabile dintre barbati si femei este aceea ca barbatii sunt pragmatici si in orice situatie tind sa dea sfaturi practice, concrete, rationale, in timp ce femeile sunt mai emotionale si ofera (pentru ca si ele isi doresc) empatie, intelegere, ascultare. Dupa aceasta clasificare, eu am fost de cand ma stiu ceva mai barbata, nu faceam nici o diferenta intre situatiile cand mi se solicita un sfat si cele in care ar fi trebuit doar sa ascult cu intelegere. Eu dadeam sfaturi pe banda rulanta, iar cand sfaturile nu erau ascultate deveneam agresiva si nervoasa si de multe ori incercam sa-mi impun parerile fara a lua in considerare datele personale si capacitatile intelectuale/emotionale ale celuilalt. Culmea e ca solutiile mele erau de cele mai multe ori bune, dar cati oameni sunt capabili sa-si gestioneze perfect viata? Sa reactioneze perfect si nezgomotos la orice problema, ca nu cumva sa deranjeze pe cel lipsit de empatie? Sa-si schimbe macazul vietii cand se afla intr-o cumpana serioasa si, brusc, s-o ia pe drumul bun dupa ce ani de zile a mers pe cel gresit? Eu nu am intalnit pe nimeni capabil de toate astea pana acum.

Cand spuneam ca terapia m-a schimbat si am devenit mai empatica, ma refeream in primul rand la empatia pe care mi-am dezvoltat-o pentru suferinta copiilor (pe care o vad si o simt la atatia copii cu parinti ignoranti sau morti pe dinauntru), dar si la empatia fata de adulti, acolo unde simt ca e necesara. Si acum mai dau sfaturi, dar de cand mi-am deschis canalele sufletului si nu mai traiesc in bezna negarii si a reprimarii, incerc totodata sa ma pun si emotional in postura celuilalt, incerc mai mult ca inainte sa inteleg si punctul lui de vedere, nu numai cu intelectul.

Un exemplu: prietena mea, Tini, mama lui Felix, venise saptamana trecuta foarte indignata de un prieten de familie care, fiind acum la al doilea copil, a "indraznit" sa se planga cu voce tare in prezenta lor ca e tare greu, ca o iubeste si pe cea mica, dar daca ar fi stiut ce vremuri cumplite ii asteapta, s-ar fi gandit mai bine inainte sa se decida pentru al doilea copil... Lui Tini deja ii tremura vocea povestind, adaugand ca "vai, pai daca sotul meu ar fi spus asa ceva, i-as fi aratat eu lui"... In paranteza fie spus, sotul ei acum 8 ani ii dadea flit prin SMS, apoi s-a impacat cu el dupa cativa ani doar ca sa-l prinda cu alta in casa, apoi s-a impacat din nou cu el peste cativa ani si s-a maritat cu el atunci cand s-a lamurit EL ca alta mai fraiera nu mai prinde, sotul ei cu care planuieste si ea al doilea copil, desi el este in mod clar o persoana foarte labila psihic si emotional... dar in fine, astea trebuie sa le (mai) descopere ea odata pe propria piele... Eu am sfatuit-o (!!) sa se calmeze si i-am spus: "Mai, dar omul a spus adevarul, a spus ce simte! Daca-i sunteti prieteni, de ce nu ai incercat sa-i intelegi si punctul lui de vedere? De ce nu ai dezvoltat putin discutia, in loc sa treci la pusul la zid? De ce nu l-ai intrebat ce anume ii face atatea probleme, unde vede el cele mai mari greutati, ce ajutor ar avea nevoie, sau pur si simplu de ce nu i-ati aratat intelegere? Voi credeti ca daca voi ati avut noroc de un copil care doarme noptile si aveti ajutor constant de la bunici si matusi, asta e valabil pentru toata lumea? Sau daca sotul tau vine seara acasa, la ora 18:30, cand copilul deja doarme, si e calm fiindca are toata seara pentru el (oricine ar fi calm in asemenea situatii), e un tata mai bun decat altul care e nervos din cauza ca-si petrece tot timpul cu familia si nu are nici un minut doar pentru sufletul lui?"...

Si totusi, de unde concurenta asta cu nota de excludere: ori sfaturi/solutii, ori empatie/compasiune? Concluzia la care am ajuns din propria mea experienta (din ambele tabere) este ca raspunsul e simplu: sfaturile costa mult mai putin decat empatia. Si daca sfaturile nu dau roade, incepem sa condamnam. A da sfaturi (de multe ori nesolicitate!) vine de multe ori mecanic, din creier, uneori sunt doar vorbe goale, aruncate asa ca sa-l facem pe celalalt sa taca (multe din ele fiind oricum imposibil de aplicat, deoarece realitatea sfatuitorului nu se suprapune realitatii sfatuitului), "solutiile" pe care le oferim in cazurile cand ni se cere de fapt empatie si compasiune sunt mai mult niste solutii pentru noi insine, pentru a nu ne mai bate capul cu durerea celuilalt. Daca empatia ar fi usor de daruit, mai usor decat sfaturile, ar face-o toata lumea. Dar stim cu totii ca nu e asa, empatia costa! Ne costa implicare emotionala, ne costa o excursie in propriul nostru univers de emotii, ne costa simpatie, afectiune umana... si atunci e mai usor sa refuzam si sa blocam. Sau sa dam sfaturi.

Ce simplu e sa dai sfaturi: "Pai fa asa sau spune-i aia si ailalta!". Mesajul dincolo de cuvinte este "... numai nu te mai plange la mine". Pe cand un strop de empatie este marfa rara, costisitoare, multa lume se simte enervata cand i se solicita asa ceva. Si este atat de simplu: de fapt majoritatea oamenilor nici nu au nevoie de sfaturi sau solutii (pe astea trebuie sa le gaseasca singuri!), ci doar de empatie si intelegere. Cel putin de la prieteni. Altfel vom sfarsi prin a fi si mai singuri decat suntem deja pe lumea asta.

Si ca sa inchei intr-o nota optimista, scriind aceste randuri de mai sus am realizat ca prietena mea cea mai buna este exact genul de om care mai intai ofera empatie si intelegere si apoi (daca i se solicita) ar da sfaturi. Multumesc ca existi in viata mea, Anto!