vineri, 15 ianuarie 2010

Cine este omul depresiv si ce vrea el

M-am tot gandit in ultima vreme la mine si la altii ca mine, am tot citit despre experientele si durerile altora, am trecut in revista atitudinea majoritatii oamenilor cand e vorba de depresii, acum tocmai completez formularele pentru cura aia de 3 saptamani de "mama cu copilul" si sunt intrebata "ce-mi doresc sa realizez prin aceasta cura"... ocazie cu care am avut o mica revelatie: toata lumea, dar toata lumea vrea cu ardoare, chiar cu o agresiune prost mascata uneori, sa ne faca sa ne simtim mai bine cu orice pret.

Eu am completat pe formular ca imi doresc asa: sa ma odihnesc si sa ma refac fizic si psihic, sa am discutii profunde si autentice cu psihologi competenti, sa interactionez si sa comunic cu oameni aflati in aceeasi situatie ca mine si sa nu ma mai simt singura cu durerea mea sufleteasca... Ei poate asteptau altceva, sa scriu ca-mi doresc sa redevin plina de forta, optimism si energie ca sa ma apuc de treaba in toate sensurile, sa-mi revin si - la naiba - sa functionez din nou "asa cum trebuie"... Hehe, nu stiu ei ce-i asteapta daca vreunul din psihologii de acolo imi va veni cu vreo scamatorie puerila gen autosugestie sau "exercitii in grup pentru ridicarea moralului"... Ar mai lipsi ideea de "cuddle party" [emoticon care-si baga degetul pe gat pentru a voma]

Ca sa revin la revelatia mea, lumea nu suporta depresiile, tristetea, lacrimile, lumea vrea petreceri, voiosie, chefuri cu hartane de carne, torturi decorate artistic si fluvii de alcool, lumea vrea copii zambitori la comanda pentru aparatele foto si recitatori de cuvinte papagalicesti pentru ego-ul parintilor, lumea vrea decoruri festive si happy-end-uri de basm... Lumea nu prea stie cum sa procedeze cu depresivii, asa ca incearca in permanenta sa-i schimbe. Unii ne incurajeaza, ne inveselesc, ne ridica moralul, ne reamintesc de motivele pe care le avem de a fi extraordinar de fericiti in prezent (prin asta inducandu-ne si sentimente de culpabilizare, ca si cum depresia ar fi vina noastra!), altii ne indeamna sa aprindem lumanari la biserica, iar la final mai toti ne mangaie pe cap virtual cu o apasare usoara à la "hai, nu-ti mai trece odata?"...

Cand incepuse la mine prima depresie serioasa prin 2006 (pana atunci o traisem latent si o refuzasem prin refugierea in grandiozitate), imi aduc aminte ca plangeam din orice, si plangeam... si plangeam... iar saracul Bogdan ma tot intreba de ce plang... si nu stiam sa-i spun de ce... adica i-am spus ca plang de toate, ca ma doare sufletul... si l-am rugat sa nu ma mai intrebe de ce plang si sa nu mai incerce sa ma consoleze (caci asta ma facea sa ma opresc din plans), ci doar sa-mi fie alaturi si sa ma lase sa plang in continuare intr-un mod benefic... De atunci, de fiecare data cand incepeam sa plang, el ori ma lasa singura, ori ma tinea in brate in tacere sau soptindu-mi cate un "of, of, of..." solidar, care valora mai mult decat saptej'de mii de "consolari"...

Bre, omul depresiv vrea (si are nevoie!!) sa fie lasat sa simta ceea ce simte si sa fie validat si acceptat si inteles in ceea ce simte el. Pare simplu, dar nu e. Altfel ar fi toti oamenii in stare sa ofere asa ceva. Capisci? Omul depresiv nu vrea (si nu are voie!!) sa se autosugestioneze in stilul "think pink" fiindca nu functioneaza. Da' deloc. Ba mai mult face rau. Sufletul stie ce-l doare si ca il doare, nu poate veni nimeni sa-l pacaleasca. Daca il pacalim (sau credem ca-l pacalim, mai bine zis), se rasfrange totul prin boli asupra corpului. Deci la final pacaliciul suntem tot noi, o incasam pe ambele planuri in loc sa acceptam suferinta sufleteasca, s-o traim si astfel sa ne protejam sanatatea fizica.

Nu iti poti reveni cat ai bate din palme si nici la comanda dintr-o depresie. O depresie nu e o gripa (nici macar din aia porcina care tine 5 zile!) si nu o putem "trata" ca atare din nici un punct de vedere. O depresie te poate tine luni de zile, in stare latenta chiar si ani de zile, si cu cat te sperii mai tare de ea si vrei sa scapi, cu atat sunt mai mari sansele sa-ti faci mai mult rau pe termen lung. O depresie trebuie identificata, acceptata si traita. Altfel nu scapam niciodata de ea. Si trebuie sa retinem ca intotdeauna depresia are de-a face cu trecutul nostru si deci nu poate fi "vindecata" de un prezent fericit. Deja devin agresiva daca mai aud pe cineva ca-mi spune "Vai, dar ai un copil minunat, ai un sot minunat, trebuie sa fii fericita!"... Copilul sau casnicia nu au absolut, dar absolut nici o legatura cu cauzele depresiei. Nimeni nu ne poate face fericiti cand in inima noastra exista un gol vechi de cand suntem noi, nimeni nu poate compensa lipsa de iubire parinteasca din cauza careia miezul cel mai adanc al fiintei noastre a fost vatamat iremediabil, nimeni nu poate umple acest gol cu care vom trai toata viata si care, da, doare rau de tot...

Omul care e constient de propria depresie si o accepta zau ca nu are nevoie de incurajari superficiale, de lozinci ieftine, de fals optimism, de veselie fortata sau de vreo convertire la marea cacialma bisericeasca, asa cum nu are nevoie nici de impulsuri de actionita acuta sau de alte masuri prietenesti, care - desi bine intentionate in majoritatea cazurilor - ajuta exact ca frectia la piciorul piratului schiop...

Empatie, validare, sustinere, iubire, rabdare si speranta - astea sunt "medicamentele" de prietenie pe care i le puteti oferi unui om depresiv cu incredere si cu convingerea ca il ajutati. Ne dati ori nu ne dati? ;-)

7 comentarii:

  1. e greu.
    Sotul meu de exemplu, considera depresia o slabiciune. Ca depresivul "isi permite" sa fie asa, ca isi pune eticheta si ceilalti din jurul lui devin tare nefericiti.
    ca oamenii cu necazuri reale nu mai au nicio depresie, pt ca sufleca manecile si trec la treaba, in schimb depresie fac numai rasfatatii si oamenii slabi de inger.

    Si el e un om care face numai bine in jur, neglijandu-se pe sine infiorator. Chiar sunt f f necajita ca nu se duce la cardiolog pt ca " tu esti bolnava si eu trebuie sa am grija de copii". Toaya ziua se invarte in jurul nostru ca sa ne fie bine, si toata viata a consoloat oameni cu depresie. Care niciunul nu s-a vindecat....de acolo poate concluziile lui.

    A, si sunt convinsa ca sufera de deprsie...sunt multe semne, dar nu=si admite nicio slabiciune, trebuie sa fie tare pentru familie. Ce te faci cu perfectionisti din astia care nu accepta niciun ajutor? De genu ca face curat in bucatarie dupa tanti care ne mai ajuta din cand in cand.....

    aoleu, te-am capiat;)

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicia, Sabina, nu ma cunoasteti. Dintr-o mare de oameni, feluriti oameni, voi mi-ati devenit dragi. Si va admir, si va citesc, si zambesc uitandu-ma la pozele voastre si-i multumesc lui Dumnezeu ca mai exista, in lumea asta nebuna si traitoare cu 5 sute la ora, oameni ca voi, oameni adevarati, mamici, fiinte cu suflete faurite din petale de flori. Nu stiu daca ale mele cuvinte scrise vor transmite ceea ce simt, dar in momentul asta simt ca as vrea sa va strang in brate, fara alte cuvinte, fara alte gesturi.

    RăspundețiȘtergere
  3. Degetica, sotul tau parca ar fi fratele meu geaman pana prin 2003, cand s-a schimbat macazul vietii mele. Si eu crezusem (la fostul sot) ca depresia e o "moda", o alegere proprie, o slabiciune, ca omul depresiv este doar un om slab care nu e capabil sa se ridice singur din mocirla. Eram nemiloasa ca o lama de cutit insangerata... Si eu consideram ca depresivul trebuie doar sa actioneze cumva si totul se rezolva. Sotul tau isi traieste depresia, asa cum o faceam si eu atunci, PRIN PROCURA. Adica se inconjoara inconstient intentionat cu oameni slabi, pe care sa-i poata condamna pentru ca astfel mecanismele lui de defensa sa functioneze in continuare, se inconjoara insa si din propriul lui interes (tot inconstient) de a-si trai indirect propria lui depresie, proiectand-o asupra celorlalti.
    Si eu eram intotdeauna pe ultimul loc pentru mine, ceilalti erau intotdeauna mai importanti. Cauzele: obsesia neconstientizata de a-mi obtine afectiunea lor!! Mi-au trebuit ani de terapie ca sa accept ca nu (numai) din generozitate ajutam, faceam cadouri, ofeream neincetat, ci si din dorinta fierbinte a copilului din mine de a fi acceptat, iubit! Trist...
    Oamenii ca noi de obicei au nevoie de un soc extrem de puternic care sa ne zguduie serios de tot, atunci se darama mecanismele de defensa si apare nevroza cu depresia in toata splendoarea. Ei, si abia atunci se vede cine e puternic si cine nu. Ca eu ma lupt cu depresiile ciclic, ma lupt cu demonii trecutului si nu abandonez lupta, nu fug de traumele copilariei, nu mai neg, nu mai reprim. ASTA e puterea, nu sa nu fii depresiv. Toti oamenii in ziua de azi au motive de depresie, dar cei cu adevarat puternici sunt cei care nu fug de ea!

    RăspundețiȘtergere
  4. Anonim, multumesc pentru strangerea in brate, intotdeauna face bine, chiar daca e doar virtual!! Ma bate gandul ca daca ne admiri pe mine si pe Sabina si daca iti suntem dragi fiindca suntem asa cum suntem, ai si tu precis niste rani acolo in suflet care se cer pansate... Of, of, of... Iti trimit si eu cu drag o imbratisare calda, de mamica iubitoare, pentru sufletul copilului din tine!

    RăspundețiȘtergere
  5. Anonim, m-ai impresionat.


    Feli...el a avut o copilarie foarte fericita, armonie in casa...dar imi povesteste ca de la 3 ani, cand si-a dat seama ca toti oamenii vor muri, a tras un plans zdravan si s-a resemnat cumva.
    Dupa aia au venit traume: bunicul mort la Aiud, Bunica bolnava...comunism, prea cuminte si prea fin pt epoca aia...apoi multe altele culminand cu moartea sotiei nr 1 de cancer la san, crescut singur un baiat mic, ca deh, toata lumea il stia de puternic, nu l-a ajutat nimeni.etc etc.

    El mai zice ca intr-adevar trebuie sa fii cam inconstient sa nu fii trist, ca asa cum e lumea acuma si la cate se intampla veselia de genul hahaiala e absurda. Dar pt el tristetea e una, si sa te lasi invins de ea e alta.

    Eu stiu cum as putea sa-l ajut: sa il degrevez de toate sarcinile, sa ii smulg umbrela de sura protectie pe care ne-o aplica, si sa=l las sa mearga pe munte cat vrea. Numa ca acuma eu sunt cu sanatatea in pioneze si nu se poate...dar sper in curand sa reusim:)

    Multumesc mult de raspuns.

    RăspundețiȘtergere
  6. Of, eu nu vreau sa am o parere despre daca e bine sau nu sa te lasi in voia depresiei sau sa te faci ca nu exista.
    Am trecut printr-o perioada depresiva in viata, atunci mi se parea ca nu mai pot merge inainte si e cazul sa abandonez speranta si asta mi s-a parut cel mai greu de dus pe umeri.
    Insa vin cu o singura precizare - pe lumea asta sunt motive cat incap sa zambesti, sa fii fericit si pozitiv si ne-depresiv. Si nu e nimic rau in asta. Daca esti optimist si alegi bucuria nu inseamna automat ca bagi gunoiul sub pres. Sa nu generalizam. Nu toata lumea are de confruntat niste demoni cat casa. Sau poate sunt oameni care au luptat si-au invins si gata. Nu discut despre nimeni la modul individual, caci, cum spuneam, nu am caderea necesara. Insa vorbind strict despre mine as indrazni sa spun ca depresia nu este o cale, nu e un drum pe care sa trebuiasca sa merg. Mi-am clarificat umbrele din trecut, desi nu am rezolvat nimic, sunt inca trista pentru anumite frangeri din familie, insa per ansamblu sufletul meu e curat si vrea sa se bucure. Imi dau voie sa zambesc, sa fiu fericita, sa fim cu totii fericiti, de ce nu?
    Adica nu inteleg ideea acestei postari, Feli, iarta-ma, dar, cum spui tu, ca oricine in ziua de azi are motiv de depresie, nu sunt de acord, pai in cazul asta, daca lumea ar fi compusa numai din bolnavi sufleteste, niciodata vindecabili, tot timpul suferinzi si tristi, pentru ce sa mai traim?? Care e scopul existentei noastre? Purificarea prin eterna suferinta? Fericirea prin moarte, cand totul se termina? Chiar nu pricep, serios.
    Personal consider ca a meritat sa las depresia la locul ei, la momentul ei. Motivele de atunci nu mai sunt acum si a psihanaliza constant gauri negre nu e constructiv, nu ajung nicaieri. Nici eu nu am avut o relatie stralucita cu parintii, poate ca am fost o victima partiala, in anii aceia. Insa am avut o copilarie fericita alaturi de bunici, iar pe parintii mei am ales sa-i inteleg si sa accept ca la randul lor nu au avut alte mijloace. Au fost, daca vrei, la randul lor victime. Spre deosebire insa de ei eu am inteles, am acceptat, am iertat, am invatat, am mers mai departe. Sunt dincolo.
    Si nu aleg, iarasi constient, sa fac din relatia mea cu ei motivul tuturor nefericirilor mele. Care au fost. Sau care vor mai fi. Sigur ca am momente in care stiu ca gresesc pentru ca. Mama sau tata. Dar ma opresc, observ, poate mai si plang, si iarasi invat si merg mai departe.
    Nu e nici un rau in a fi puternic.
    Depresia are nenorocitul har de a te imbratisa in adictie. Devine mai simplu sa stai si sa plangi, sa te golesti (aparent) de suferinta. Doar ca suferinta aia de fapt creste exponential. Si daca nu rupi lantul, deschizand la un moment dat, propice, ochii, la ce e in jur ... apai ramai intr-adevar toata viata un depresiv.
    Chestie care pe mine ma nemultumeste.
    De ce sa fie asa?
    Depresia trebuie sa fie a momentului, a unei lupte, un razboi, o etapa, un stadiu. Nu e o definire. E doar o bucatica. Din tine.

    Of, imi pare rau daca nu inteleg cum trebuie. Si imi dau seama ca uneori lupta si crucea sunt foarte greu de dus.
    Insa pur si simplu ideea ta de a condamna la "nestiinta" pe cei care sunt pe alta cale decat cea a depresiei ma face sa ma incrunt si sa ma infior. Imi este inacceptabil. Interiorul meu e facut pentru lumina, veselie, zambet, culoare. Asta e lumea pentru care merita sa traim, asta e lumea pe care merita s-o construim. Altfel, ce ramane, unde suntem??

    RăspundețiȘtergere
  7. ps am ajuns la postarea asta, stiu ca veche, pt ca mi-a aparut la stats in wordpress link catre mine de aici. am intrat sa citesc, nu citisem la vremea cand ai postat si ... de acolo tot noianul de ganduri pe care mi le-ai starnit.

    RăspundețiȘtergere