Titlul nu e ironic.
Ziua a inceput cu lacrimi: femeia care vine la curatenie mi-a adus de ziua mea un buchet superb cu 7 trandafiri din aia mari, lungi, catifelati, pe care-i iubesc eu cel mai mult.
Pe la 11:30 apare si Bogdan: fugise scurt de la servici ca sa-mi aduca un buchet imens de trandafiri rosii si albi si un gift card de la parfumeria Douglas, sa-mi aleg eu ceva de acolo... a urmat inca o repriza de plans...


Cum am ajuns la Elfriede, doar m-a imbratisat si mi-a urat La Multi Ani si iar m-a lovit plansul.


Am ajuns apoi si la marea mea durere, care pare ca s-a accentuat cumplit in ultimele cateva luni. I-am povestit ca fug si fug si fug si nu mai gasesc scapare niciunde, incerc sa scap de mine, din mine, dar nu mai reusesc sa ma ascund nicaieri. Ma simt oribil, ma urasc de moarte, ma privesc cu dispret, ma simt urata, batrana, grasa, consumata, plina de neajunsuri, terminata, ma simt ca si cum as fi ultimul om pe lumea asta, care efectiv nu merita sa traiasca... Nu sunt vorbe mari si nici nu cersesc compasiune, asta e ceea ce simt in sufletul meu fata de mine. Cred ca de aceea am si inteles atat de bine tragedia Madalinei Manole, fiindca toate acele vijelii interioare ale ei s-au suprapus peste ceva ce exista in aceeasi forma si in mine.


Si mai ales mi se sfasie inima cand il vad pe David ca vine la mine cu ochi rugatori si-mi spune "Mama, komm' Ball kicken!" (Mami, hai sa ne jucam cu mingea), iar eu ma duc cu el pentru 5 minute, apoi ii distrag atentia cu Mickey Mouse la TV si plec iar la computer... sau ma asez cu el pe covorul de joaca si ii citesc dintr-o carticica, iar dupa max. 10 minute ma ridic si ma duc iar la computer... Sunt ca teleghidata, NU POT sa stau sa ma joc cu el, efectiv NU POT, e ceva in mine care ma franeaza, iar in acelasi timp imi vine sa urlu cand ma uit la el cum uneori isi ia o carticica, se aseaza pe covorasul de joaca si o rasfoieste singurel, isi citeste si isi explica singurel cum tractorul merge spre gara, cum pisica e in curte, cum calul e pe camp etc. Imi vine sa plang si acum, cand scriu si il am in fata ochilor...


Am incercat de cateva ori sa raman in ciuda impulsurilor de a fugi si rezultatul a fost ca de fiecare data am izbucnit intr-un plans din ala cu tremuraturi si apoi nu am mai incercat, pentru ca si-asa copilul asta m-a vazut de prea multe ori plangand si deja stie cand mama e "traurig" (trista)! Vreau sa fiu autentica in fata lui, dar in nici un caz nu vreau sa ajunga sa se simta responsabil pentru starea mea de spirit sau obligat sa ma consoleze (Doamne fereste!!). Ori pentru asta trebuie uneori sa reprim ceea ce simt, sa ma controlez si sa nu-mi manifest sentimentele. Si atunci trebuie sa fug, trebuie sa ma inchid in lumea mea, sa fiu absenta mental in cea mai mare parte a timpului.


Apoi am inceput incet-incet sa deznodam situatia. Cumva a venit vorba de tata si cum i-am trimis saptamana trecuta cateva poze cu David (de pe propria lui adresa de mail, ca sa n-o afle pe a mea) si am plans la comentariul lui "Asa arata ingerii? Danke." Apoi i-am povestit lui Elfriede ca Bogdan mi-a spus ca ma simte oarecum "pregatita" sa fac un pas spre tata si ca el in nici un caz nu ar avea nimic impotriva, asa ca sa procedez cum simt eu; chiar spunea ca poate n-ar fi rau sa merg in Romania iarna asta si sa ma duc cu David la tata. Eu stau insa permanent cu frica in oase ca nu cumva Feliuta cea mica sa fie din nou dezamagita, sa mearga cu speranta de a fi si ea vazuta asa cum este cu adevarat si aceasta speranta sa se naruie din nou in nisip. De exemplu, stiu ca pare absurd, dar imi pun intrebarea "Cum sa ma duc acolo cu 80 de kile??" - pentru ca stiu cat ma tocau ai mei la cap tot timpul sa slabesc, ce mare "grija" aveau sa-mi reaminteasca mereu ce greutate aveam si ca trebuia sa slabesc (pentru sanatate, nu-i asa, nu pentru ca ei nu ma suportau altfel decat perfecta!! S-o creada mutu'), stiu cum imi spunea mama ca doarme sub perna cu o poza de-a mea in care eram slaba (!!!???) si in permanenta reuseau prin asemenea manevre sa ma faca sa ma simt nedemna de iubirea lor, fiindca nu eram perfecta, nu eram frumoasa si supla si perfecta cum ma voiau ei si intotdeauna mai gaseau ceva de criticat!!


De vreo 2 luni David a inceput sa vorbeasca relativ fluent, in propozitii, si tot de atata timp durerea mea se accentueaza si fuga mea de el ia proportii tot mai dureroase. Cand mi-a cazut fisa ca totul are legatura cu asta, au inceput sa se lege bucatile de puzzle. Cand eu am inceput sa vorbesc (pe la 2 ani cica recitam poezele de cate 3-4 strofe!), a inceput si relatia mea cu tata, care a inceput sa se ocupe de mine, sa-mi stimuleze intelectul, sa fie mandru de mine, sa-si petreaca mai mult timp cu mine etc.


Exact acolo, in exact acea perioada, s-a produs ruptura masiva intre mine si mama, acolo am pierdut-o pe "mama cea buna", mama care se juca mereu cu mine si nu ma batea... Din clipa cand am inceput sa vorbesc si deci sa comunic si m-am apropiat mai mult de tata, a aparut la suprafata tot mai des mama furioasa, mama dezamagita, mama geloasa (ea intotdeauna a fost geloasa pe tata!), iar de aici pana la mama violenta care imi arata doar ura n-a mai fost decat un pas foarte mic. Ea m-a pedepsit pentru ca mi-am permis sa cresc, sa ma dezvolt, sa nu mai fiu "papusica dulce" cu care se juca ea (chiar mi-a si spus odata ca ea nu avusese papusi in copilarie si s-a jucat cu mine ca si cu o papusa!!!), m-a pedepsit transformandu-se in persoana agresiva, frustrata, violenta pe care eu de atunci o cunosc ca mama.


Si am inteles (cu creierul si cu sufletul) ca durerea asta, neconstientizata pana azi, era atat de coplesitoare incat efectiv nu ma mai puteam apropia de David ca sa ma joc cu el de teama inconstienta ca voi exploda intr-un ocean de lacrimi care o sa ma inece... am inteles ca aici era acea bariera interioara uriasa care ma oprea, aici era punctul in care de fapt ma vedeam pe mine insami cea de la doi ani si fugeam de propria mea durere de atunci!!


Pe cat de dureroasa a fost aceasta sedinta, pe atat de revelatoare si eliberatoare am simtit-o. Dintr-o data mi-au disparut mustrarile de constiinta si am permis durerii vechi sa ma patrunda pana in ultima fibra a sufletului... si am plans... si am plans... am consumat vreo 3 pachete de servetele si am plecat de acolo cu ochii umflati in ultimul hal! Si acum plang de o ora buna scriind aici, noroc ca mi-au plecat acasa toate colegele (si in curand tb. sa plec si eu).


Ma simt ca si cum as fi in purgatoriu, dar acum am vazut o luminita la capatul tunelului!