Vreau sa incep anul nou cu o postare frumoasa, despre preaplinul sufletesc al starii de mamica si cum decurge o zi normala pentru mine.

Diminetile mele incep tarziu, fiindca ma culc de obicei dupa 1 noaptea si sunt rupta de oboseala, ma trezeste de obicei David intre 9 si 10 ... Cand ma bag noaptea in pat, uneori el se trezeste putin, se foieste, gangureste sau emite plescaitul ala dulce care imi incalzeste inima, apoi imi cauta mana, mi-o ia, incepe sa se legene putin sau alteori vine la mine pe brat si asa adormim amandoi...

El fiind un mic cameleon, ma simte pe mine si uneori, cand eu dorm beton dimineata, doarme cot la cot cu mine chiar pana la 11 ... Ii aud apoi ganguritul cand se trezeste, il simt cum se intinde cu voluptate, moment cand eu ridic patura mea si intind bratul, iar el vine si se mai ghemuieste la pieptul meu cateva minute dulci, in care eu de obicei atipesc din nou (uneori chiar adormim mai departe asa) ... As vrea sa inghet undeva in timp clipele astea atat de pretioase, de care incerc sa-mi umplu sufletul in fiecare zi, sa-mi fac o rezerva pentru ziua cand el va incepe sa doarma singurel in camera lui (zi pe care o vreau tot mai indepartata).


Dupa aceea incepe sa ciripeasca ... si nu se mai opreste ... Apoi vine spre mine si spune cu vocea lui subtirica si dulce "Hallo Mama, gehdir ok?" (geht's dir gut? = esti bine, totul ok?). Din clipa aia nu mai am voie sa ma intorc cu spatele la el, se apleaca si ma pupa pe obraz, apoi imi comanda "Jetzt runtergehen!" (= acum da-te jos din pat!). Nu am de ales. Ma ridic din pat, iau sticla de lapte pe care in fiecare dimineata devreme i-o pregateste Bogdan lui David si pe care eu apoi ca prin somn o pun pe jos langa pat, dupa ce David o goleste... Ma duc la baie si ma imbrac repede, in timp ce-i dau raportul ce fac si unde sunt si ca vin imediat la el, sa-l scot din sacul de dormit. Uneori ma asteapta, alteori se da jos cu sac cu tot si vine pâsh-pâsh pana la usa dormitorului razand, iar eu incep sa rad in hohote cand il vad din baie...

Il schimb de pampersi si il imbrac, chestie la care in ultima vreme trebuie sa negociez la nivel tot mai sofisticat fiindca a intrat si el in perioada lui "nu, nu si nu"... Eu am rabdare cat Everestul la chestii din astea, drept pentru care si el coopereaza. Ii respect dreptul de a ma refuza sau de a vrea altceva, dar in acelasi timp ii explic de ce trebuie sa facem lucrurile asa cum zice mama, iar in plus uneori ii mai fac si lui pe plac, cand se poate, ca sa vada ca nu sunt rau intentionata ;-) Deocamdata nu ma tem de "the terrible twos" sau de "Trotzalter", cum definesc englezii si nemtii aceasta perioada absolut normala, de definire si afirmare a personalitatii copilului. Mie imi pare bine ca incepe sa vrea sa se impuna si el, e cel mai normal lucru din lume si ma bucur ca pot gestiona bine totul...

Mai nou David a devenit curios sa vada ce tot curat eu in pampersii lui si zice "Kaka kukn" (= Kaka gucken = Sa vad caca), asa ca ii arat ce produce ;-)) si ii explic ca toata lumea face caca si ca o parte din ceea ce mancam iese din nou afara sub forma de caca... Ma tot gandeam cum sa procedez ca sa-i transmit ca totul e normal si nu are de ce sa-i fie rusine, insa dupa o discutie cu Elfriede pe tema asta am inteles ca normal este de fapt sa-i fie rusine, este o faza normala si chiar necesara in evolutia lui, sa inteleaga ca zona genitala este ceva 100% intim, care-i apartine doar lui, ceva care trebuie protejat si deci oarecum ascuns... Elfriede mi-a explicat ca aceste sentimente de jena si de rusine sunt printre altele unul din factorii importanti care ii ajuta pe copii sa isi afirme granitele personale si nu se lase abuzati mai tarziu. Bun... am mai invatat ceva...

Dupa ce il schimb il mai las sa se joace putin cu masinutele si cu smecheriile lui (de care e plina casa, fiindca atat eu cat si Bogdan nu ne mai putem opri din cumparatul jucariilor), dupa care mergem la micul dejun. Eu imi fac o cafea, uneori mancam cornuri sau chifle cu stafide, alteori mancam chifle cu unt si miere...

Dupa micul dejun fie iesim la parculet (daca vremea e ok) , fie il las in mai multe etape cate putin la TV, ca sa-mi fac si eu de cap la computer cu scrapping-ul meu... Intre timp mai rasfoim o carticica impreuna, ne mai jucam cu mingea, ne mai alergam prin casa, il mai gadil si-l mai invartesc prin aer (el e avionul!) etc.

La pranz ne uitam impreuna la Mickey Mouse (e deja traditie, din cand in cand strigam amandoi prin casa "Oh, Toodles!! Oh, Toodles"), apoi mancam de pranz, cel mai des paste cu legume sau risotto cu legume (si mananca baiatul meu la greu ciuperci, broccoli, spanac etc., nu ma pot plange), la 2 zile papa si carnita, cam o data pe luna ne regalam si cu cartofi prajiti cu oua si castraveciori acri ;-)) Nu-i (mai) place pateul de ficat, de asemenea de sarbatori am constatat ca nu-i plac nici sarmalele, nici salata de boeuf... Nu-i bai, nici noua nu ne placeau la varsta lui... Ce ma mira pe mine este ca nu-i prea mai plac in general cartofii, in schimb mananca bine paste si orez... O fi pe jumate italian si pe jumate chinez si mi l-or fi schimbat la nastere? ;-)

Dupa masa de pranz avem iar fiecare program de voie, el vine la mine cand are nevoie de tandreturi sau de joaca, iar in rest se joaca frumos langa mine cu masinutele lui sau, mai nou, cu garajul adus de Mos Craciun, care ocupa aproape o juma' din camera lui ;-))

Seara vine si tati si il ia in primire, se joaca impreuna tare foarte frumos (ca baietii), imi creste inima cand ii aud razand si alergandu-se prin casa sau cum Bogdan il mai ridica si il intoarce cu capul in jos, iar David rade de se prapadeste... Seara de obicei David mananca impreuna cu Bogdan (paine cu unt si gem sau cu cascaval sau cu icre rosii sau cu putin iaurt natural), iar eu mananc mai tarziu si ceva mai putin, de obicei la computer. Oh, da, stiu pe de rost din toate cartile de psihologia copilului bla-bla-ul despre cat de importante sunt mesele de familie, sa stea cu totii la masa ca sa celebreze timpul petrecut impreuna (!), dar eu cred ca multi insista pe religia asta ca fiind absolut necesara doar fiindca altfel probabil nu-si petrec destul timp valoros cu copilul si se simt vinovati si incearca sa compenseze ceva, ori la mine e altfel, eu nu am nevoie de timp calculat petrecut cu copilul intr-un anume cadru fix. Eu cred ca e ok si sa se manance impreuna si sa nu se manance intotdeauna impreuna.

De exemplu, imi aduc aminte ca si la mine in familie se manca neaparat in grup, adica eu si tata ne asezam la masa in bucatarie in timp ce mama mai avea de fumat jumatate de tigara si imputea tot aerul din bucatarie, apoi tata hapaia totul in 5 minute si se ridica de la masa exact cand mama se aseza, apoi tata se ducea in baie ca sa-si curete nasul cu apa sarata (si nu va pot descrie indeajuns de realist zgomotele scarboase pe care le scotea cand isi scuipa flegmele, in timp ce eu inca nu terminasem de mancat), era o atmosfera "de vis" la mesele noastre de familie, asa ca retrospectiv ma gandesc ca poate ar fi fost mai bine pentru mine sa fi mancat singura, pe balcon eventual... Relatia disfunctionala pe care o am cu corpul meu prin alimentatie (mai bine zis prin dependenta de ciocolata) nu se datoreaza in nici un caz ritualurilor de masa, fie ca mancam impreuna cu parintii, fie ca nu. Lipsa de respect fata de propriul corp si propria sanatate, ignorarea adevaratelor nevoi, apelarea la surogaturi pentru a umple un gol sufletesc, toate astea sunt consecintele lipsei de iubire de la parinti, nu a mancatului intr-un cadru neadecvat... Sa fim seriosi... Cand o relatie este busita, nu te poti minti ca o salvezi aranjand ritualuri fixe cu stat la masa fata in fata, eventual la o lumanare, si mancand impreuna. Asta nu repara nimic, nu compenseaza lipsa de intimitate adevarata dintre oameni.

In fine...

Dupa masa de seara ne apropiem de ritualul de nani. David se mai joaca, alearga prin casa, merge cu bobbycar-ul... uneori mai sta la tati in brate si se uita amandoi la cate un reportaj pe National Geographic... Cand se apropie ora de culcare, incepem iar negocierile: "David, te mai joci 5 minute si apoi gata... mergem la nani, da?". Cand ii amintim chestia asta, zice singur "Munuten pilen..." (= Minuten spielen = minute joaca), e atat de scump de ne vine la amandoi sa radem si nu ne lasa inima sa-l luam inca la nani... Cand il luam, la inceput plange si se zbate, daca il ia Bogdan incepe sa strige "Mami, mami!!", daca-l iau eu incepe cu "Papa! Papa!!"... Eu ii explic calma ca e noapte, e intuneric, ca toata lumea face nani, ca a doua zi o sa ne jucam si mai frumos, ca o sa mergem iar tai-tai, in fine, o gramada de tactici de moment, care - Doamne-ajuta! - deocamdata functioneaza ireprosabil... Dealtfel, nu imi voi pierde niciodata convingerea ca daca-l tratez cu iubire si cu respect, David va coopera intotdeauna!!

Il iau in bratica si-l pun pe comoda de infasat, il schimb, in timp ce povestim cum a fost ziua, recapitulam tot ce am facut, ce am vazut etc. Apoi mergem la baie sa ne spalam pe dintisori; cand mai are momente de refuz ii explic ca toata lumea se spala pe dintisori, ca daca nu se spala o sa vina Baktus si Karies (= bacteriile si cariile) si o sa-i cada dintii si n-o sa mai poata sa manance, ii spun ca e important sa avem dintii albi si frumosi (cu toate ca eu sunt un exemplu jalnic, cu inceputul meu de parodontoza), iar el de fiecare data sfarseste prin a coopera, iar eu in final ii multumesc ca m-a ajutat si a tinut dintii cum trebuie ca sa-i pot spala ca lumea...

Dupa aceea urmeaza un mic ritual de joaca: eu il tin in brate, deschidem dulapul de la baie si el scoate cele doua clepsidre si incepe sa se joace cu ele, le intoarce pe toate partile si urmareste fascinat cum se scurge nisipul prin ele. Apoi stinge lumina si mergem in dormitor. Il bag in sacul de dormit, ii mai dau o data sa bea apa, apoi ne bagam in pat. De vreo cateva luni are din nou nevoie sa stea cineva cu el pana adoarme, imi spune direct "Mama hier bleiden" (= Mama hier bleiben = Mama sa stea aici). Eu stau pe spate si el vine si se lipeste de mine, cu capul pe umarul meu... Apoi se intinde pe o parte, cu fata la mine, imi ia mana si incepe sa se joace cu ea, sa-mi miroasa degetele (e sensibil olfactiv ca si taica-su, care ma amusina mereu in "tineretile" noastre involburate ;-)), apoi mi-o intoarce pe toate partile, uneori mi-o si pupa, moment in care inima mea se topeste de tot... La un moment dat se pune pe burtica si cere "Massage", cum l-a invatat tati ;-) Ii fac un masagel (cred ca mai mult ii dau Reiki) si il simt cum se linisteste si incet-incet il ia somnul... Uneori dureaza 20 de minute tot ritualul, alteori e inca treaz si are chef de joaca, asa ca incepe sa ceara gadilaturi, vine aproape de fata mea si face grimase ca sa ma faca sa rad, iar eu ii intru in joc si asa mai petrecem impreuna vreo jumatate de ora de tandreturi care pentru mine valoreaza aur curat!

Lasand la o parte toate problemele, depresiile, crizele, suferintele mele personale, care nu au absolut nici o legatura cu David, nu as vrea sa schimb absolut nimic din ceea ce sunt si ce am acum. Sunt fericita si multumita si implinita cu acest mic bulgaras de viata pe care mi l-am dorit cu atata ardoare si cu care am fost rasplatita dincolo de cele mai fantastice visuri ale mele, nu as mai vrea si nu as mai putea sa traiesc nici o milisecunda fara el!! Este o incantare de nedescris in cuvinte sa-l vad cum creste, cum rade, cum se joaca, cum incepe sa inteleaga viata, cum ii stralucesc ochii si cum se bucura de orice fleac, cum e prietenos si vorbaret oriunde ne-am duce, cum infloreste pe zi ce trece, cum radiaza vitalitate si fericire neumbrita!

Iti multumesc, Daviducule scump si drag, ca ai venit in viata mea!