Chiar daca nu suntem constienti, taram dupa noi in viata greutati imense, dureri imense, vechi, reprimate, refulate, pe care le credem ingropate undeva de unde nu mai pot veni sa ne bantuie. Asa le credem... Adevarul este altul.

Fiecare din noi are cate o durere din asta, pe care o trateaza diferit: fie o neaga, fie o ignora, fie o bagatelizeaza si o rationalizeaza, fie o astupa cu o furie generalizata si face la randul lui rau altora, din orbire si ignoranta, fie o foloseste pentru a ramane intr-o postura de victima narcisista din care sa-i manipuleze pe altii, fie o foloseste pentru a incerca sa-i salveze pe altii mai neajutorati, fie ... si asta e calea cea buna, o identifica, o constientizeaza, se imprieteneste cu ea, o imbratiseaza ca pe un bun prieten care-i poate fi de folos. Atunci dispare teama.

Toti oamenii se tem si fug de durere. Fug de durerea fizica inghitind medicamente cu pumnul si mintindu-se ca isi fac un bine. Fug de durerea sufleteasca bagatelizandu-si suferinta, fiindca nu o pot suporta, nu-i pot face loc in constient, preferand s-o lase undeva ingropata in neant. Numai ca suferinta aia lucreaza si din neant, ea exista, este o REALITATE care nu se lasa pacalita cu minciunelele pe care ni le spune noua constientul... Pana la urma subconstientul ne decide viata in cele mai importante aspecte, ca vrem noi sau nu. Si cand psihicul neaga mult prea mult existenta acelei suferinte, ea isi cauta o noua cale de exprimare: prin boli.

Pe de alta parte, e o iluzie nociva sa mergi la terapie ca sa-ti fie mai bine imediat. O rana atat de veche trebuie mai intai curatata cu bisturiul si cu totii stim ca asta inseamna mai intai durere. Da' durere, nenica, nu gluma!! Si e bine asa, fiindca numai asa poate fi dezinfectata in adancime, curatata de toate mizeriile care s-au depus acolo prin reprimarea de-o juma' de viata, numai asa o putem elibera de mirosul pestilential al minciunilor care ne-au fost spuse de parinti si pe care am continuat sa ni le spunem singuri, nerealizand ca vremea povestilor a trecut, ca suntem adulti si deci da, suntem capabili sa gestionam prezentul, viata proprie, suntem capabili sa digeram ADEVARUL!

Am mai spus si prin alte parti: 1) nu se mai poate intampla nimic din ce nu s-a intamplat deja si 2) adultul suporta!

Asa ca cel mai bine e sa imbratisam durerea, cu rolul ei vindecator, sa ne plangem suferinta, s-o onoram, s-o integram! Asta duce la vindecare si chiar de-ar fi ca procesul vindecarii sa dureze si cealalta jumatate de viata care ne-a mai ramas, eu sunt multumita.