Jurnal si introspectii de mamica - Feli Popescu: Terapeutice

De curand am citit pe Facebook intr-o grupa urmatorul anunt postat de o mamica pe care nu o cunosteam:

Constelatiile familiale-detalii

"Farmecul Metodei constelaţiilor familiale şi organizaţionale constă în trăirea la care suntem expuşi în calitate de participanţi, trăirea la rezonanţa inconştientă prin care descoperim că am fost alesi să reprezentăm pe cineva fără să cunoaştem acea persoană şi să descoperim aspecte comune, trăirea unei părţi din viaţa altei persoane şi din a cărei reprezentare putem să ne rezolvăm anumite aspecte din viaţa proprie.

Constelaţiile familiale şi organizaţionale reprezintă o metodă prin care interconectarea în funcţie de întreaga noastră istorie de viaţă personală, familială, organizaţională, socială, culturală, naţională, este înfăţişată prin reprezentanţi umani cu scopul identificării sursei unei dificultăţi şi a armonizării acelei situaţii pentru atingerea obiectivelor personale, familiale, organizaţionale.

Temele ce pot fi abordate sunt deopotrivă probleme şi suferinţi, dar şi necesităţi de îmbunătăţire a vieţii, de trecere de la satisfăcător către mai mult şi mai specific personalităţii, familiei, profesiei, organizaţiilor şi obiectivelor acestora. Iar metoda constelaţiilor familiale şi organizaţionale scoate la iveală de multe ori modalităţi nebănuite către o viaţă aşa cum ne-o dorim şi nu doar atât cât părea că se poate…

Eficienţa metodei constelaţiilor familiale şi organizaţionale constă în foarte multe aspecte dintre care menţionez doar câteva: experienţa în sine de explorare a temei personale, dar şi de implicare în a fi reprezentant în constelaţiile celorlalţi, face ca lucrul propriu zis să fie multiplicat de numărul de reprezentări. Cu fiecare reprezentare, mai rezolvăm ceva în noi şi relaţiile noastre, mai aflăm ceva nou. Un alt aspect referitor la eficienţă este legat de faptul că această metodă implică toate modalităţile noastre senzoriale şi uneori extrasenzoriale, astfel lucrul conduce la integrarea rapidă şi rezultatele apar în concordanţă."
(Sursa: Loreley Nedelcu - constelatiifamiliale.com)

Citind anuntul, m-am speriat: aoleu, au inceput sa prolifereze si in Romania constelatiile familiale ale lui Hellinger?

Sa va spun de ce m-am speriat. Din ce am citit cu ani in urma pe tema asta si din ce am discutat si cu terapeuta mea, eu personal am ajuns la concluzia ca metoda asta este extrem de periculoasa. Tineti cont ca o gasisem intr-o perioada de depresie grava si de disperare totala (2005-2006), cand ma agatam de orice idee ca sa pot functiona cat de cat, dar dupa ce am aprofundat aceasta metoda a lui Hellinger si am vorbit si cu doua persoane care trecusera printr-o astfel de "constelatie familiala", am realizat cat este de periculoasa.

Practic, despre ce e vorba? In caz ca nu ati inteles nimic din prezentarea foarte "eleganta" si foarte vaga de mai sus, e vorba de niste "ateliere" cu mai multi clienti si un facilitator, la care se "rezolva" problemele si traumele unuia din clienti la modul urmator: clientul este asezat intr-un loc, iar pe langa el sunt alesi (dupa criterii complet aleatorii) diversi alti clienti prezenti la "atelierul" respectiv, care vor interpreta rand pe rand diverse roluri ale unor personaje sau concepte din viata clientului principal, astfel creandu-se un "camp energetic" al familiei clientului, din care - intuitiv - vor iesi la iveala si se vor rezolva anumite probleme ale acestuia. Va place pana aici? Are sens reclama?

Ei bine, parerea pe care mi-am format-o eu personal pe cand eram potential client, dupa un research consistent, este ca aceste constelatii familiale NU reprezinta niciun fel de "terapie", ci sunt pur si simplu o inscenare grosolana cu marionete naive, asezonata de multe ori cu dresura, umilirea si manipularea "pacientilor" in public. In germana, Familienaufstellung inseamna dealtfel asezarea familiei. Adica participantilor li se spune inclusiv unde sa se aseze, sunt mutati ca piesele de sah, li se indica ce rol trebuie sa joace (si sunt la roluri, nenica, de te ia ameteala, inclusiv viata, moartea, destinul, cancerul, copiii avortati ai lu' bunica trebuie interpretati acolo, sa aiba publicul joc de emotii si sa intre toti intr-o transa colectiva), li se spune in "pielea" cui trebuie sa se puna si sentimentele cui trebuie sa le simta (cand ei saracii inca nu au invatat sa se puna in PIELEA LOR si de fapt acolo e intreaga lor tragedie!!), dupa care incepe un fel de exorcism combinat cu o hipnoza colectiva total pierduta de sub control, o hipnoza care se produce fara niciun fel de cadru supravegheat competent, fara niciun fel de pregatire emotionala a participantilor, care sunt de cele mai multe ori aruncati intr-un haos sufletesc de nedescris... mai ales cand "rezultatele" acestor constelatii dirijate NU CORESPUND cu ceea ce simt de fapt in sufletul lor participantii, acesti copii ramasi captivi intr-un corp de adult.

Ideea asta cu roluri diferite mi s-a parut un teatru de spalaturi pe creier, fiindca in asemenea constelatii nu e vorba nici pe departe de a intra in "anumite incaperi ale sufletului", cum formula persoana care postase mesajul original pe FB, ci dimpotriva, se practica indepartarea si mai mare de propriile tale trairi, sugerandu-ti-se sa te identifici nu numai cu diverse personaje din viata altora (preluand deci - chiar daca doar la modul superficial - si din traumele si istoria personala a altora!), dar mai ales sa te identifici cu anumite personaje din viata ta si cu trairile si motivatiile acestora (aka parintii, ca acolo e buba, se stie ca 99% din participanti o "aduc" pe scena intotdeauna pe "mamica"!), dupa care - i-auzi braul! - e musai sa iertam la comanda, sa stergem cu buretelul abuzurile comise de "mamica" si "taticul" sau "bunicutul" sau "unchisorul" - normal, din moment ce ne tot punem in pielea lor, descoperind traumele si dezechilibrele lor, descoperind constelatiile altor si altor membri ai familiei noastre, nu mai putem sa ne interpretam si pe NOI INSINE, deci practic accentuam in continuare abuzul comis ASUPRA NOASTRA, cand noi de fapt de ala incercam sa scapam, sa ne eliberam... Cand nu suntem inca pregatiti sa ne iertam nici pe noi, fiindca nu am iesit mental din starea de dependenta de parintii abuzivi, cum ar putea oare sa functioneze "iertatul" asta impus asa, la sedinte de teatru hipnotic cu public? Nu are cum... insasi iluzia este extrem de nociva.

Eu dintotdeauna am simtit asa: cand om fi gata cu traumele noastre, cand ne-om vindeca NOI ranile, sunt de acord cu iertarea si a lui Hitler... dar nu inainte si mai ales nu inversand cauzalitatea; adica mai intai imi impun sa iert si dupa aia ma fac bine? haida-de; e aici o capcana enorma, cu implicatii extrem de periculoase; vezi ce scrie si Alice Miller in articolul tradus de mine cu titlul "Despre iertare".

Rog a se retine ca critica mea fata de metoda constelatiilor familiale este exclusiv din perspectiva cuiva care s-a informat ca potential client si a identificat pericolele acestei metode tocmai pentru acei oameni care PREA MULT s-au pus doar in pielea celorlalti, PREA MULT si-au ignorat propriile traume, propriile dureri, propriul suflet.

Abia mai tarziu am abordat si la terapia mea proprie problema si am primit confirmarea ca instinctul meu nu ma inselase si ca o asemenea metoda poate face mai mult rau decat bine. Ah, si nu, nu am nimic impotriva sedintelor de terapie personala in care incerci de pilda sa te reconectezi intuitiv la vechile dureri, sa te lasi prada vechilor sentimente si sa reintri in starea de constienta de la, sa zicem, 10 ani, sa-ti vizualizezi parintele-abuzator si sa incerci sa-ti recuperezi trairile de atunci (fiindca numai asta duce la o potentiala vindecare si rezolvare a traumei: retrairea ei in starea de constienta de atunci! - neaparat de citit cartea psiholoagei Jean Jenson - Reclaiming your life), dar asemenea metode pot fi folosite cu succes doar intr-o terapie individuala, dupa ce s-a stabilit o relatie de incredere totala intre terapeut si fostul copil abuzat care e clientul, intr-un cadru de deschidere controlat exclusiv de client, deci exclusiv pe baza propriilor trairi, fara indicatii regizorale din exterior etc.

Sunt perfect de acord cu ce a spus persoana cu mesajul original, ca "Putem trai cu durerea ascunsa, insa ea ne poate dauna mai mult daca ramane cu tine, decat daca trec prin ea. In multe terapii te duci cu gandul sa vindeci imediat si realizezi ca drumul este lung, lung [...]".

Sunt pe aceeasi lungime de unda in privinta asta, nu exista scurtatura, singurul drum prin durere este PRIN DURERE!! Dar sa fie durerea ta proprie, nu a unor personaje halucinate din viata ta sau a altora intr-un decor de mascarada cu pretentii terapeutice...

"Atunci cand facilitatorul alege, ei nu stiu cum arata oamenii care sunt reprezentanti, asa ca nu pot fi influentati. In momentul in care un reprezentant patrunde in campul energetic al familiei clientului, el simte ceea ce simte individul pe care il reprezinta. Aceste lucruri pot sau nu pot fi familiare clientului. De exemplu, doua persoane care reprezentau mama si tatal unui client nu se priveau unul pe altul, iar clientul a fost de acord ca aceasta este o imagine autentica a relatiei celor doi." (aimee.ro - Care sunt beneficiile metodei de constelatii familiale?, citand ca sursa Joy Manne, PhD: Family Constellation – A Practical Guide to Uncovering the Origins of Family Conflict)

Sa-mi iertati furia, dar eu personal nu am capacitatea de a intelege cum un om poate sa fie atat de IMBECIL incat sa puna botul la asa ceva, sa cumpere drajeul asta de "adevar" supt de altcineva si scuipat sub aceasta forma. Pe ce criterii alege facilitatorul? Ii place galbenul si persoana care joaca destinul are o cravata galbena? CUM patrunde reprezentantul in campul energetic al familiei clientului??????? CUM simte acest reprezentant taman ceea ce simte individul pe care il reprezinta?????? Vine cumva din mormant unchiul Vasile (de ex., unul din abuzatorii mei) sii ii sopteste la ureche ca o fantoma ce sentimente are el in clipa aia??? Ah, bine ca se precizeaza ca "aceste lucruri pot sau nu pot fi familiare clientului". Pai la o asemenea "metoda", mai bine ma bazez pe mama Omida sau iau doua zaruri si doi catei de plastic si ii las pe ei - pe gratis! - sa patrunda in campul meu energetic si ii pun sa joace rolul de mama si tata si ii pun sa stea cur in cur... si nu ma costa nimic.

* * * * *

Inainte de a-l naste pe David in 2008, eu facusem deja peste 4 ani de terapie non-directiva centrata pe client (metoda rogersiana), care m-a ajutat sa-mi salvez viata! Acolo am invatat sa ma confrunt cu traumele, cu valurile de depresie, acolo am invatat ca nu exista scurtatura pe drumul eliberarii de traume, acolo am invatat de ex. ceva ce mi-a dat putere multa in infruntarea cu demonii trecutului:

1) Nu se mai poate intampla nimic din ce nu s-a intamplat deja.
2) Adultul suporta.

Prin aceasta terapie, eu mi-am rezolvat f.f.f. multe din traumele copilariei, cu multe rezultate pozitive in prezent, din care enumar aici (in ordine cronologica, nu a importantei) doar trei:

Mi-au trecut complet durerile "cronice" de stomac pe care le aveam inainte de terapie (si care erau de fapt FURIA mea stransa si reprimata si niciodata exprimata, de teama de a nu pierde "iubirea" celor care oricum nu ma iubeau);
Mi-au disparut niste dureri de coloana "cronice" si insuportabile (ma trezeam dimineata impietrita de durere, cu senzatia unui corset de otel in jurul coastelor, care ma impiedica sa inspir profund, si nu ma puteam da jos din pat decat dupa ce stateam 10 minute in pozitie fetala); aceste dureri mi-au trecut definitiv la cateva saptamani dupa ce am constientizat la terapie GREUTATEA pusa de catre mama mea pe umerii si pe coloana mea vertebrala de a o face pe ea fericita (de aici si numele pe care mi l-a ales), durerile au disparut 100% din clipa cand am constientizat ca trebuie sa pun raspunderea acolo unde ii era locul si sa ma eliberez, la 37 de ani, de incercarile inutile si imbolnavitoare si toxice de a o face pe mama fericita in speranta copilului captiv din mine ca atunci, abia atunci cand voi reusi s-o fac pe mama fericita, imi voi obtine si eu de la ea "feliuta" mea proprie de fericire.
De unde nu-mi dorisem niciodata copil, la 38 de ani am realizat datorita revelatiilor de la terapie ca a fi copil nu este iadul pe care-l traisem eu, am constientizat ca eu nu sunt mama mea, am realizat ca nu era adevarat ce-mi spusese mama o viata intreaga ("ai copil, te-ai nenorocit, nu mai ai viata proprie, totul se duce de rapa etc. etc."), am constientizat ca traisem cu o viziune gresita integrata de la mama mea, de care am putut in sfarsit sa ma eliberez si astfel a aparut dorinta de a deveni mama, dorinta incununata la 40 de ani...

Pe masura ce aveau loc schimbarile si le constientizam tot mai mult, o mai intrebam pe terapeuta: "Dar daca stiati asta, de ce nu mi-ati spus??" si ea imi explica, mereu cu aceeasi rabdare divina, ca nu m-ar fi ajutat cu nimic sa vina de la ea, ca EU trebuia sa descopar totul in mine fiindca EU sunt singura care are acces la propria istorie personala.

Ei, poate si de aceea mie constelatiile astea familiale mi-au aparut instinctiv ca ceva absolut neautentic, o metamorfoza superficiala, sugerata si periculoasa tocmai fiindca este menita sa ii ademeneasca pe clienti intr-o “ordine” impusa si dirijata de conducatorul spectacolului (pardon, facilitatorul - ce gaselnita de marketing cu aceasta denumire!!),o ordine care insa nu are nimic de-a face cu constelatia sufleteasca autentica a clientilor, ca sa ramanem in terminologia asta. Hellinger era obsedat cu ordinea, totul sa aiba ordine (evident, ordinea stabilita de el). Un client/pacient aflat intr-o stare de depresie grava, care nu-si mai poate gestiona viata ca inainte, este de multe ori extrem de vulnerabil si devine o prada usoara pentru acesti "guru" ai unei ordini iluzorii pe care o vand sub forma acestor constelatii familiale.

Imi mai aduc aminte de o chestie pe care am simtit-o extrem de nociva, care spunea ceva de genul “daca iti onorezi parintii – indiferent de ceea ce ti-au facut – atunci apare ordinea in adancul sufletului”. Tin minte ca la acel pasaj am simtit cel mai clar ce nu este in ordine cu aceasta metoda, desi atunci n-as fi putut sa articulez in atatea cuvinte, pe atunci as fi spus doar un "ba pe-a ma-tii, cine e prost sa creada o asemenea gogomanie!!"...

Ca fost copil abuzat (caci toate depresiile se nasc in urma unei copilarii abuzive, make no mistake!), ceea ce te ajuta sa te vindeci nu este sa onorezi abuzatorul, ci sa te reconectezi la adevarata ta fiinta, sa te eliberezi tocmai de obligatia toxica de a saruta mana care te lovea sau inca te loveste (la propriu sau la figurat). Cand iti eliberezi sufletul de traume, cand iti recastigi controlul asupra propriei vieti, cand schimbi macazul si iti asumi in intregime raspunderea pentru propria ta viata, cand faci un salt de evolutie personala incat sa inveti sa-ti gestionezi altfel problemele care te-au adus la depresie etc., abia atunci –eventual, nu e obligatoriu– ajungi la starea naturala de gratie in care sa ierti. Eu am trecut prin asta cu tata, cu care acum am o relatie mult mai profunda, mai autentica si mai apropiata decat inainte de ruptura. Nu insa si cu mama, unde nu este deocamdata nimic de facut.

Ceea ce vreau sa accentuez este AUTENTICITATEA, faptul ca totul trebuie sa vina natural si firesc din noi, nu ca un rol, nu ca o hipnoza colectiva, nu ca o sarcina de indeplinit intr-o “constelatie” care ar fi, vai, mai presus de noi si noi suntem doar niste marunte personaje care trebuie sa inghita adevaruri si solutii universale propagate de niste autoritati exterioare care ori binecuvanteaza, ori condamna… cel putin asta reiese din tot ce am citit eu despre cum decurg "constelatiile de autoflagelare" dupa metoda lui Hellinger.

Pe homepage-ul romanesc scrie de exemplu:

Se aleg din participantii la grup reprezentantii membrilor familiei si sint pozitionati intuitiv de catre participantul care lucreaza. Ca si cind ar avea loc o intrare in cimpul energetic al acelei familii, acesti reprezentanti incep sa simta in corpurile lor sentimentele membrilor familiei pe care ii reprezinta. Privind cum sint pozitionati reprezentantii si intrebindu-i cum se simt, facilitatorul poate sa-si faca o idee despre unde ar putea fi problema in sistem. Apoi experimenteaza mutind oamenii si aducind in constelatie posibile alte persoane care lipsesc pina cind inima se deschide.

Bai, ma lasati cu cacanariile astea?

Cei care citesc blogul meu de mai multa vreme stiu prea bine ca eu functionez departe de mainstream, dar de data asta trebuie sa ma situez de partea Asociatiei Germane de Terapie Familiala Sistemica in critica masiva pe care ei o exprima vizavi de Hellinger fix pt. ce am spus si eu: submineaza autonomia pacientului, nu accepta nicio critica si se crede detinatorul adevarului, li se sugereaza pacientilor ca e suficient sa meargala 2-3 constelatii in public si gata cu problemele (deci practic ii arunca intr-o disperare si mai mare in cazul cand acestia nu percuteaza la indicatiile regizorale ale "facilitatorului"), este o metoda lipsita de etica fata de pacient, nu respecta ritmul de vindecare si de prelucrare a traumelor care este diferit si individual, manipuleaza pacientii fara a fi creat inainte un cadru solid de incredere intre client si terapeut etc. etc. etc.

Ah, inca ceva despre metoda lui Hellinger:

"Incest isn't bad at all
Hellinger's controversial methods include an incest-therapy of his own making. In his view, a father who has sexually abused his daughter in childhood cannot been held responsible for the deed. The actual offender is the mother, whose repeated rejection of her husband's sexual advances causes him to use the daughter instead. Hellinger turns a blind eye to the problems that emerge from incest, claiming that nothing is wrong with sex and even postulates that a young girl might well experience her father's advances as an exciting, pleasurable adventure. Years of terrible trauma and victimization are completely denied, and during family constellations these problems are "solved" by means of the following ritual: the practitioner orders the representative daughter to kneel down in front of her representative father [frequently in public!] and is then told to say: "Thank you Dad, I am very grateful to have been able to do this for you". Hellinger believes that the distorted family balance will be restored in this manner, but critics point out that this 'therapy' is extremely humiliating to the victim and will in no way contribute to a solution of such a serious problem. German writer Elisabeth Reutter, sexually abused by her father during her youth, writes in her autobiographical book Gehirnwäsche [Brainwash] (3), that Hellinger's incest-therapy almost expelled the last remainders of her human dignity."

Cu alte cuvinte, sa practicam "vindecarea prin reconciliere", sa ne "vindecam" de traumele incestului negand toti anii de traumatizare si victimizare si "rezolvand" problemele prin urmatorul ritual: "facilitatorul ii ordona fiicei reprezentative sa ingenuncheze in fata tatalui reprezentativ [adesea in public!!] si sa rosteasca: "Iti multumesc, tata, sunt recunoscatoare ca am putut face asta pentru tine". Hellinger sustine ca echilibrul familial denaturat va fi recuperat in acest fel". Va invit sa trageti propriile concluzii din aceste afirmatii! Autoarea germana Elisabeth Reutter, victima a incestului comis de propriul tata, scrie in autobiografia ei (Gehirnwäsche, Spalare de creier) ca "terapia de incest a lui Hellinger aproape ca i-a distrus ultimele ramasite de demnitate umana".

Deci daca cineva doreste sa-si vindece ranile sufletesti dupa astfel de "metode", be my guest :-( dar sa stiti ce va asteapta!

Se fac bani grei cu aceste workshop-uri, "o invitatie la o explorare profunda si sincera, la o intalnire in adevar"! Mergi la teatru doua zile cate 7-8 ore, te lasi "inscenat" sau "constelat" ca sa readuci "lumina" in "familia" ta, dupa care pleci de acolo cu circumvolutiunile proaspat impregnate cu detergentul special al lui Hellinger si gata, ti-ai recastigat bucuria de a trai! Pleci acasa cu "imaginea vindecatoare" care isi pune amprenta in timp asupra familiei tale [emoticon care vomita in valuri].

Once more: Bai, ma lasati cu cacanariile astea?

“Bucuria apare in suflet de indata ce ne punem in acord cu miscarile sufletului. Indiferent de calea pe care ne aflam, sintem ghidati de suflet. Daca sintem in acord cu el, ne simtim conectati la ceva extraordinar si asta inseamna bucurie. Bucuria are o nuanta de implinire si completitudine care provine din aceasta conectare. Aceasta bucurie este tacuta, are greutate, straluceste. in prezenta oamenilor care traiesc aceasta bucurie, devenim linistiti. Aceasta bucurie nu are scop, dorinta sau intentie. Este o multumire foarte profunda.”
~~ Citat din Bert Hellinger,workshop la Londra, aprilie 2000 ~~

Ma scuzati, domnul constelator, pardon facilitator, puteti sa-mi aratati si mie (cu degetul) pozitia in care sa ma asez si rolul pe care sa-l joc ca sa primesc un kil jumate de bucurie, da' din ala fara zgarci?

Eu sunt ultimul om care sa sustina ca ceva controversat nu poate fi bun, ba chiar dimpotriva, eu sunt total impotriva mainstream-ului, dar metoda lui Hellinger o consider periculoasa fiindca este o spalare de creier dintre cele mai sinistre, un circ manipulativ, fara pic de esenta terapeutica, o metoda de hipnoza colectiva pe bani grei, care risca sa adanceasca oamenii labili in depresii si in suferinte si mai mari, deoarece ii indeparteaza de adevarata lor fiinta si adevaratele lor traume.

Am 2 prietene care au participat aici in Germania, pe una au pus-o sa se si dezbrace, deci mi-a ramas o impresie de neuitat! Am mai cunoscut la un curs de reiki o tanara distrusa, care fusese violata de tatal ei, iar mama ei -adepta a lui Hellinger- ii spunea sa nu se mai planga, ca asta a fost rolul ei in aceasta viata... Tanara avea dureri de cap in continuu, nu suporta lumina, purta ochelari negri si se misca cu incetinitorul, era complet terminata din toate punctele de vedere, dar venise la reiki tot cu ideea ca trebuie sa-si accepte soarta si sa-si ierte parintii... Ei, ea si-i iertase constient (hipnotic, la comanda), dar memoria propriului trup distrus si a sufletului sfartecat n-o iertau si ii dadeau simptome tot mai puternice...

Personal am facut terapie non-directiva centrata pe client (eram in depresie, dar tot ca pe dezvoltare personala am privit-o, fiindca -neavand diagnostic clinic- nu mi s-a rambursat nimic de la asigurari ;-)). Defensele constientului meu erau atat de puternice incat mi-a luat aproape un an de acceptare neconditionata din partea terapeutei ca sa capat acea incredere necesara in ea si sa ma pot deschide, sa pot incerca incet-incet sa-mi accesez subconstientul, ca sa rezolv traumele. Pai ma ia cu fiori numai daca-mi imaginez ca ma duceam la o constelatie din asta si cineva din public o interpreta pe mama si eu trebuia sa cad in genunchi si sa-i multumesc ca ma rupea in bataie (asta a trait cealalta prietena a mea la un asemenea spectacol à la Hellinger).

Adica sorry si hai sictir, nu am nevoie de vreun guru sau vreun regizor patriarhalo-paranoic si control freak care sa-mi spuna ce trebuie sa simt si ce am voie sa simt, ca altfel nu ajung la profunzimile sufletului meu! O viata intreaga eu nu avusesem si nu-mi dadusem voie sa simt ce simteam, ASTA ma imbolnavise, deci era clar ca aveam nevoie de sustinere si ajutor ca sa ma focusez pe mine, nu din nou pe ceilalti!

Terapeuta mea este nu numai medic si psiholog, ci si un om extrem de spiritual, am discutat si de memoria speciei si a familiei, eu personal dealtfel am descoperit istoria de incest din familia mea doar bazandu-ma pe instinctul meu, pe intuitie, inteligenta si dorinta de a descoperi adevarul, deci nu neg legatura intergenerationala, traumele care uneori se transmit de la o generatie la alta etc., dar de aici si pana la spectacolele de hipnoza inscenate de tatucul Hellinger e cale lunga...

Si ca sa nu credeti ca in Germania zboara cainii cu covrigul psihologic in coada, va pot spune ca si aici oamenii sunt la fel de derutati si neajutorati sufleteste ca peste tot in lume, mai ales cei vatamati timpuriu, ramasi "copii captivi", imaturizati emotional. Ca atare nu se poate vorbi de un sistem de calitate nici in Germania, mai ales ca terapiile admise si recunoscute sunt de obicei cele unde -dupa ce omul are o cadere mare de tot- trebuie sa fie repus repede pe picioare ca sa functioneze in societate; daca nu ajunge la psihiatru (care de cele mai multe ori este doar un scriitor de retete), ajunge la terapiile cognitiv-comportamentale, care lucreaza 90% doar cu simptomele, deci ca sa te ajute pe termen scurt, sa functionezi din nou si sa platesti frumusel impozitele, sa nu incarci prea mult societatea cu "problemele" tale sufletesti...

Cam astea sunt "terapiile" platite de asigurari in Germania (am prietene care au trecut prin acest sistem si e sinistru!!!), restul de terapii (cum ar fi terapia rogersiana, pe care am facut-o eu) sunt considerate un moft, doar "Lebenshilfe" (ajutor de viata, de dezvoltare personala etc.) si cum nu au diagnostic pus de un doftor (iarta-mi-se ironia), evident ca trebuie platite din propriul buzunar... Sa nu va faceti iluzii, sistemul schioapata si in Germania rau de tot...

In fine, acum sunteti informati si despre partea cealalta a medaliei numite "constelatii familiale", fiecare e liber sa aleaga ce doreste, cunoscand si asumandu-si consecintele. Va doresc, ca intotdeauna, sanatate si intelepciune!

**********
P.S. Rog persoanele care au interese financiare evidente legate de aceste constelatii sa nu se (mai) oboseasca sa lase comentarii, ele nu vor fi publicate.
De asemenea, intrucat nu pot oferi pe blogul meu o platforma tuturor rog persoanelor frustrate care urmaresc doar sa ma discrediteze pe mine, rog acele persoane sa nu se (mai) oboseasca sa lase comentarii care nu au de-a face cu subiectul postarilor.
Alina, imi pare rau ca stergand niste comentarii de genul celor de mai sus, a fost sters si comentariul tau, care era raspuns la unul dintre ele (si pt. care iti multumesc, dar chiar nu e cazul sa facem trafic si mai mult acelui site).
**********

34 comments

Pe 19 noiembrie am implinit 44 de ani. Ce cifra urata, daca ma gandesc ca la asiatici cifra 4 este simbolul mortii (cei care cred in feng-shui evita sa locuiasca la numarul 4, cele mai multe case sunt numerotate 4a si 4b). In fine, sa nu ne impiedicam de superstitii...

Pe 19 noiembrie am fost 3 ore la terapie. Nu am avut, ce-i drept, nici o revelatie zguduitoare precum cea de anul trecut, dar cred ca am reusit sa mai dau la o parte ceva bolovani din drum.

Am inceput prin a povesti ca a sosit momentul reconcilierii personale cu tata! Mda, surprise surprise! Poate ca totul a fost accelerat si de faptul ca matusa mea cea mai draga (Motisoara, sora lui tata) a avut un accident vascular in vara, iar tata a luat-o la el s-o ingrijeasca si se ocupa de ea in aceste clipe grele, cand la ea se apropie sfarsitul... Mi se strange inima numai cand mi-i imaginez impreuna, ea la 89 de ani si inca relativ vitala (sunt convinsa: curatenia si puritatea ei sufleteasca au adus-o pana la aceasta varsta!), el la 75 de ani pe care-i implineste luna viitoare, sanatos si in forma (mersul pe jos si activitatea intelectuala il tin fit) si parca in acelasi timp ii vad undeva, proiectati in timp, la finele razboiului, pe cand Motisoara avea 22-23 de ani si se prostitua ca sa aduca bani acasa si sa-si hraneasca fratii mai mici (bunicul meu - fost legionar - era in inchisoare, iar bunica se imbata si isi ignora complet copiii, in afara momentelor cand ii batea cu cate 2 curele sau ii dadea cu capul de pereti sau le smulgea parul din cap!), iar tata avea vreo 8 ani, plangea de foame si il gasea Motisoara mancand molozul din zidul casei...

Incepusem deja din iarna trecuta sa-i mai trimit lui tata niste poze cu David, am si corespondat putin in primavara, mai bine zis am schimbat cateva scrisori, dar eu am lasat-o mai moale cand am vazut ca sarise de la "abia acum incep sa realizez cat rau ti-am facut" (in prima scrisoare) la sfaturi de genul "terapia nu-ti aduce nimic bun, ca nu a fost totul asa cum spui tu acum ca a fost" (parafrazez, evident) sau "cred ca nu am cunoscut-o niciodata pe Felicia care zici tu acum ca ai fost" sau eternul "hai, concentreaza-te pe ceea ce ai pozitiv in viata", bla-bla-bla... Asta e, atata poate el sa cuprinda cu mintea si cu inima lui...

In cea mai infocata scrisoare, la inceput, ii scrisesem mult despre mama. Se pare ca Feliuta aia mica tot mai avea nevoie de confirmari, de intelegere, de compasiune. Nu m-a contrazis el la multe, dar aspectul cu bataile e prea periculos pentru constientul lui si atunci il neaga: "Hai, mai, cum poti totusi sa spui ca te batea bestial? Pai eram si eu acolo, crezi ca as fi permis asa ceva?" - pai tocmai asta e, taticule, ca tu nu erai niciodata acolo cand ma batea ea bestial! Cum si-ar fi permis ea sa se arate asa in fata lui tata si sa-si piarda atuurile morale si sa-i cada masca de "doamna perfecta" pe care o afisa fata de toata lumea? El a tinut sa-i trimita scrisoarea si mamei, spunand ca pe el l-a pus pe ganduri ceea ce i-am scris, cum ca in copilarie mi-era mereu frica de mama, dar de el nu. Ei, de parca nu stia dinainte, dar cred ca a avut si el un impuls de orgoliu care l-a determinat sa-i trimita mamei scrisoarea din motivele lui proprii; asta fiindca eu oricum ii scrisesem din prima sa nu incerce sa intermedieze sau sa medieze cumva, ca nu e loc de nici un fel de manevre de genul asta in ce-o priveste pe mama. Dealtfel mama insasi stie prea bine ca odata ce am vazut dincolo de masca nu mai are cum sa ma manipuleze si sa ma pacaleasca, de aceea nici nu incearca.

Ei, nu stiu ce reactie i-o fi provocat scrisoarea mea, dar pe urmatoarea l-a rugat pe tata sa nu i-o mai trimita. M-am amuzat copios de cuvintele ei: "Daca are ceva sa-mi spuna, de ce n-o face direct?" - hahaha, mommy dear, well fuck you, you selfish narcissistic piece of shit! Uite ca nu am nimic sa-ti mai spun! De atunci nici ca am mai simtit impulsul de a-i scrie lui tata, de a ma re-re-re-justifica si re-re-re-explica, de a-l zgaltai din nou ca sa-l atrag de partea mea, de a-l face sa vada adevarul trait de mine cu nenorocita aia... pur si simplu am realizat, calma, ca nu il mai pot schimba acum, ca am evoluat la nivelul unde il pot accepta asa cum e fara sa mai simt nevoia (nevoia Feliutei din mine) de a bate cu pumnii si picioarele la un zid de piatra inaccesibil... si am renuntat... ceea ce pentru mine este un mare progres.

Revenind la sedinta de terapie, i-am povestit Elfriedei despre ce-mi scrisese tata in ultima scrisoare, cea referitoare la Motisoara. De cand stau impreuna, mama nu a dat nici macar un singur telefon ca sa se intereseze cum se simte Motisoara sau sa vorbeasca macar 3 minute cu ea. Motivul e binecunoscut: "Imi face rau sa vorbesc cu ea in starea ei" - exact aceleasi cuvinte le-a spus si in 1990 dupa ce am plecat eu in Germania, cand imi trimitea 2 scrisori pe an: "Imi face rau sa ma gandesc la ea!" - once more, the selfish narcissistic piece of shit isi arata adevarata fata! Imi pare bine ca de data asta tata a simtit pe propria lui piele cum se simte cineva in aceasta situatie. Dealtfel mi-a scris ca tot de atunci nu a mai dat nici el vreun semn de viata la mama - ei, se pare ca el a invatat mai repede ca mine sa aplice consecintele...

OK, asa stand lucrurile, am hotarat ca la sfarsitul lui decembrie plec in Romania cu David. Am rezervat deja avionul si hotelul :-))

Elfriede m-a intrebat ce sentimente am vizavi de mama in toata constelatia asta si daca cred ca mai exista in furia mea sau dincolo de furia mea si o anumita doza de disperare, din cauza ca nu stiu cum sa fac ca sa obtin totusi iubirea materna pe care si-o doreste Feliuta. Am stat si m-am analizat, am privit inauntru, am pipait pe dinauntru prin toate partile, dar nu prea am gasit asa ceva. Dincolo de furie se ascunde clar durerea, suferinta de a nu fi fost iubita, insa disperare nu am simtit, nu am gasit. Altfel as avea inca impulsul de a face ceva. Sau as avea speranta. Cred pur si simplu ca am reusit in ultimii ani sa integrez complet adevarul despre imposibilitatea totala si atotcuprinzatoare de a mai obtine vreo forma cat de mica de iubire materna in viata asta... In schimb furia ma fereste de durere si de fiecare data cand se manifesta furia, intrezaresc si muntele de durere care abia asteapta sa se prabuseasca asupra mea daca slabesc controlul fie si un singur minut.

Ideea ei, pentru care tatona, era sa-mi transmita ca exista o cale de reintregire, o cale de mijloc intre doua extreme, pentru a evita atat "disperarea" (daca o exista) cat si ideea de iertare, care in situatia data oricum nu este aplicabila (adica N/A). Mi-a relatat o intamplare din copilaria ei, pe care abia in urma cu 6 luni a reusit s-o recompuna si s-o reintegreze emotional. A avut un impact atat de puternic incat pur si simplu a simtit cum isi regaseste o bucata lipsa din ea insasi (povestea tinandu-si mainile pe stomac, ca si cum bucata lipsa s-ar fi lipit la loc de unde lipsise ;-)). Acolo voia sa ma conduca si pe mine, sa imi deschid antenele ca sa incerc sa regasesc bucata lipsa din mine, bucata de legatura dintre Feliuta care am fost si Felicia care sunt.

Paralel cu aceste aspecte am discutat si despre relatia mea cu David, despre faptul ca imi este in continuare foarte greu sa raman ancorata in prezent in mod activ. Cand ne uitam impreuna la un film si se cuibareste la mine in brate, imi pot lasa mintea sa zboare si sa ridice scutul protector si mi-e bine. Cand mergem la gradinita si ne intoarcem acasa si vorbim pe drum, nu am nici un fel de probleme. Cand citim carticele nu am probleme. Cand stau langa el in pat seara si astept sa adoarma si ne dragalim, nu am nici un fel de probleme. Cand ma solicita mai serios si il simt ca se agata, deja blochez si opun rezistenta. Am facut legatura cu mine cea de 3 ani si jumatate, cand mama imi solicita toata fiinta mea, ma absorbea cu totul in gaura aia neagra care era sufletul ei si ma teroriza ca nu-i adusesem fericirea multvisata. Aceeasi rezistenta o opun si cand Bogdan ma solicita in acelasi mod - e singurul fel in care ma pot apara cand simt ca se vrea prea insistent ceva de la mine. Nu pot altfel, simt constrangerea de a ma apara, de a ma inchide in mine, de a-mi proteja granitele prea des incalcate.

Elfriede mi-a spus ca in clipa cand voi descoperi bucata lipsa se va schimba si relatia cu David, el va simti schimbarea si totul va fi mult mai bine. Nu ca acum ar fi rau, dar se poate si mult mai bine. La un moment dat mi-a venit sa plang (impulsul a venit de la mustrarile de constiinta vizavi de David si apoi, cand s-a rupt zagazul, am plans si pentru durerea mea veche). Am plans si am tot repetat printre sughituri "Unde e bucata aia lipsa? Unde e bucata aia lipsa?"

Cam asta a fost... S-ar putea sa mai fi omis cate ceva din ceea ce am discutat timp de 3 ore, apoi sunt constienta ca relatarea mea e fragmentata si cam prea cerebrala, dar tocmai ma recuperez dupa o raceala tare grea (am tusit zile in sir de ma dureau si plamanii) si sunt obosita, nu ma pot concentra...

Am sa incerc sa raman vigilenta si cu antenele deschise, sa vad ce mai bucati de puzzle se aranjeaza. Si apoi, indiferent ce-o fi scris tata in scrisori, cand voi fi in fata lui si nu-si va mai putea controla sentimentele o sa stam altfel de vorba. Poate am noroc si reusesc sa-mi mai recuperez cate ceva din trecut. Motisoara e si ea acolo si e un martor important, fiindca am inteles ca nu prea mai stie bine cine e tata si unde se afla (el vine de la piata si ea il intreaba "Cand vine Nelu de la piata?"), insa in acelasi timp isi aminteste cu o precizie uimitoare totul din tineretea ei. Mi-as dori ca vizita mea in Romania sa aduca multa pace si numai bine in sufletul meu, al lui tata si al Motisoarei mele dragi.

3 comments

Vreau sa le multumesc in primul rand celor care isi faceau griji pentru mine si care chiar mi-au sugerat ca poate asta nu e terapia care-mi trebuie (!? ;-)), dar ii pot linisti: inrautatirea depresiei mele din ultimul an nu se datoreaza in nici un caz terapiei, ci doar lipsei terapiei!! Cred ca de fapt nu am precizat niciodata, insa in ultimii 3 ani nu am mai avut nici banii, nici timpul necesar sa continui terapia asa cum trebuie, de aceea ramasesem efectiv atarnata in aer... 3-4 sedinte pe an nu inseamna terapie... Anul trecut de exemplu am avut o singura mare revelatie, cea de ziua mea, care m-a ajutat enorm o perioada, dar dupa aceea am batut pasul pe loc cu introspectia tocmai fiindca nu am mai ajuns la terapie...

Asadar azi am fost in oras si m-am intalnit cu Elfriede, dupa care am mers in parcul de la Opera si am facut o sedinta de 2 ore. Am discutat mai intai despre mine si Bogdan, despre faptul ca nu mai avem certuri din alea "urate": el a procesat ceea ce i-am povestit la ultima noastra discutie serioasa si deschisa si nu mai reactioneaza atat de agresiv, eu concomitent mi-am schimbat "strategia" si - cand el se mai infurie - pur si simplu ma retrag complet in mine si nu mai scot nici un cuvant; chiar si atunci cand are dreptate sau cand cuvintele lui ma ranesc, pur si simplu tac, nu raspund nimic. Astfel incerc (si pana acum vad ca-mi reuseste) sa dezamorsez situatia incarcata. In situatii in care baiatul din el este la control, sunt oricum absolut constienta ca orice discutie in contradictoriu nu face decat sa aprinda spiritele si mai mult, de aceea nici nu mai intru in "joc". Stau pe margine si tac.

Al doilea subiect de discutie: tata. Am schimbat inainte de concediu cateva scrisori ceva mai "deschise" cu el. In primul lui raspuns am citit ceva de genul "Abia acum incep sa realizez cat rau ti-am facut... chiar daca inconstient si neintentionat", ceea ce ma facuse (partial!) sa sper ca-l voi castiga de aliat in lupta Feliutei (nota bene, a Feliutei!!) de a se face auzita si luata in serios cu traumele cauzate de mama. Ei, din pacate deja la a treia scrisoare, dupa ce eu imi varsasem amarul despre durerea mea si ii trimisesem si corespondenta mea cu mama din anul de gratie 2004, tata se afla deja la polul opus: "chiar ca exagerezi scriind ca te batea cu bestialitate sau ca te batea de te stingea; ce naiba, eram si eu pe acolo, crezi ca i-as fi permis asa ceva??" - e clar ca el NU VREA (si constientul nu-i permite!) sa vada adevarul, ba chiar acum si-a luat avant si a inceput sa-mi scrie ca el e convins ca eu nu mai am nevoie de terapie, ca el nu crede nici in ruptul capului ca eu am fost dintotdeauna o complexata (hehe, ce bine am purtat masca perfectiunii!!) sau ca el e convins ca de fapt terapia m-a facut sa-mi pierd siguranta de sine (hehe, si cliseul asta il cunosc, terapia e de vina cand ceilalti - care au ramas in mocirla lor comoda - constata ca "nu te mai recunosc, draga!").

Ei, unul din succesele terapiei poate fi vazut in modul cum am gestionat aceasta situatie: imprimasem scrisoarea lui, o citeam in S-Bahn si incepusem deja sa fac notite pe marginea foii, sa elaborez raspunsul, ma aprinsesem deja, pentru ca la un moment dat sa inchid ochii si sa-mi spun mental "Stop, Feliuta! Nu mergem pe drumul asta!". Scurt, calm, eliberator... Altadata nu as fi fost capabila sa trag frana intr-un moment atat de incarcat emotional, in care Feliuta deja era in pozitie de lupta, sa argumenteze, sa explice, sa se justifice... M-am oprit si pana in ziua de azi nu am redactat absolut nici un fel de raspuns... si nici nu ma ard degetele s-o fac. Am s-o fac cand voi fi eu pregatita, o voi face in mod compact, telegrafic, calm, fara a mai intra in jocul contrazicerilor (pe care tata l-a dus la perfectiune fiindca este pur si simplu bolnav sa contrazica pe toti si pe oricine si despre orice! A ajuns la un asemenea nivel incat e in stare ca in aceeasi fraza sa-ti dea dreptate si 10 cuvinte mai tarziu sa te contrazica!). Unul din progresele pe care le-am facut la terapie, si de care sunt tare mandra, este acela ca nu mai simt nevoia sa ma dau de ceasul mortii ca sa obtin aprobarea altora, acum sunt atat de sigura pe ceea ce simt si pe adevarul meu personal incat nu ma mai simt constransa, ca inainte, sa duc munca de convingere cu toata lumea ca sa le deschid ochii celor care prefera sa ramana orbi. Good for me;-)

Interesanta a fost si reactia pe care am avut-o citind urmatoarele randuri "Dina nu a vrut sa citeasca si a doua scrisoare de la tine. Cuvintele ei au fost sub forma de intrebare: De ce trebuie sa foloseasca un intermediar pentru a-mi spune ceea ce imi poate spune mie direct?"... Ce vorbesti, tzatzico? Deci nu ti-a priit ce ai citit in prima mea scrisoare pentru tata (pe care EL a ales sa ti-o dea sa citesti fara a-mi cere voie). Hehe, Moromete, cu gura inca plina de cel mai imputit cacat, cu mirosul pestilential inca aburindu-ti din toti porii, chiar crezi ca preiei comanda situatiei si ma manipulezi sa reiau contactul in felul asta? Se vede treaba ca inconstient tot ca pe fetita naiva de 10 ani ma vede, aia care se lupta cu disperare sa castige iubirea mamicutei... numai ca fetita aia nu mai este la volanul situatiei, aici este adulta care VEDE dincolo de ceata manipularii. Asa ca dumneai poate sa astepte pana or zbura porcii deasupra mormantului ei ca sa mai dau eu un semn de viata in conditiile actuale. Once again, good for me ;-)

In fine, observand ca pe tata il pot "prelucra" extrem de rapid si nu ies la suprafata nici un fel de alte chestii, am decis apoi cu Elfriede sa ne concentram pe mama. Am incercat s-o vizualizez din nou - ultima oara cand o facusem, acum vreo 4 ani, ea arata cam cum arata in perioada acuta a abuzului (cand eu aveam vreo 12-13 ani) si nu am putut s-o vizualizez in aceeasi camera cu mine, era jos la statia de tramvai si tipa de acolo la mine... Ei, acum am vazut-o intr-o bucata de lemn murdara care pe jos langa banca noastra - pamantie, cenusie la fata, purtand deja semnul mortii, cu chipul ca o masca de cauciuc umflata, cu acelasi zambet fals de paiata cu care am vazut-o ultima oara intr-o poza de la nunta varului meu... M-am "napustit" peste ea cu niste palme, pumni, scuipaturi si niste reprosuri ca niste "bulgari de ura", care insa pareau sa se loveasca de ea ca de un cauciuc si veneau inapoi in mine, spre inima mea, unde se dezintegrau, dar fara sa ma doara acut... Totul avea culoarea pamantului, fara consistenta, si se farama in bucati... Nu am putut nici sa plang, dovada ca azi nu am ajuns la durere. Ramane acum sa se sedimenteze totul si sa incerc sa deslusesc semnificatiile ascunse ale imaginilor...

Apoi am vorbit si despre parodontoza mea, de unde ar putea sa se fi acutizat asa mult in ultimul an, de unde pot veni senzatiile alea ciudate ca dintii nu mai sunt dintii mei, ca nu-mi mai simt gura ca fiind a mea... Oare sa aiba tot legatura cu faptul ca am pierdut-o pe mama din clipa cand am inceput sa vorbesc si e o reactie intarziata a subconstientului, care pune in act in mod psihosomatic acele sentimente reprimate atunci? Nu stiu, ramane si aici sa se sedimenteze discutia cu Elfriede si poate imi vine si raspunsul cumva, candva... I-am povestit ca de catva vreme am hotarat sa opun rezistenta: ma spal pe dinti mult mai des si mai temeinic, am reinceput sa mestec guma (si aia curata!), imi masez gingiile si in plus din cand in cand clampanesc din dinti si imi spun mental "Astia sunt dintii mei si nu renunt la ei! Parodontoza, cara-te dracului din viata mea, ca nu vei reusi sa ma invingi!" - mic joc de autosugestie ;-) Evident ca trebuie cat mai curand sa ajung si la dentist, sa imi curete toata dantura cum trebuie...

Apropo de mestecat guma, de curand a inceput si David s-o faca (a gasit la mine in geanta o lama si mi-a adus-o mestecata, sa-i dau una noua ;-)). I-am explicat la inceput ca nu e pentru copii, ci doar pentru adulti, dar nu am rezistat cand s-a uitat fix in ochii mei si mi-a zis: ""Doch, doch, Mami, bitte, bitte vertrau' mir! ("Ba da, te rog, mami, te rog ai incredere in mine!!"). Cum sa rezisti la asa ceva? ;-) Asa ca acum mesteca uneori, iar dupa 10 minute mi-o aduce frumos inapoi ca s-o arunc si primeste alta. Creste baiatul meu :-)

No comments

Chiar daca nu suntem constienti, taram dupa noi in viata greutati imense, dureri imense, vechi, reprimate, refulate, pe care le credem ingropate undeva de unde nu mai pot veni sa ne bantuie. Asa le credem... Adevarul este altul.

Fiecare din noi are cate o durere din asta, pe care o trateaza diferit: fie o neaga, fie o ignora, fie o bagatelizeaza si o rationalizeaza, fie o astupa cu o furie generalizata si face la randul lui rau altora, din orbire si ignoranta, fie o foloseste pentru a ramane intr-o postura de victima narcisista din care sa-i manipuleze pe altii, fie o foloseste pentru a incerca sa-i salveze pe altii mai neajutorati, fie ... si asta e calea cea buna, o identifica, o constientizeaza, se imprieteneste cu ea, o imbratiseaza ca pe un bun prieten care-i poate fi de folos. Atunci dispare teama.

Toti oamenii se tem si fug de durere. Fug de durerea fizica inghitind medicamente cu pumnul si mintindu-se ca isi fac un bine. Fug de durerea sufleteasca bagatelizandu-si suferinta, fiindca nu o pot suporta, nu-i pot face loc in constient, preferand s-o lase undeva ingropata in neant. Numai ca suferinta aia lucreaza si din neant, ea exista, este o REALITATE care nu se lasa pacalita cu minciunelele pe care ni le spune noua constientul... Pana la urma subconstientul ne decide viata in cele mai importante aspecte, ca vrem noi sau nu. Si cand psihicul neaga mult prea mult existenta acelei suferinte, ea isi cauta o noua cale de exprimare: prin boli.

Pe de alta parte, e o iluzie nociva sa mergi la terapie ca sa-ti fie mai bine imediat. O rana atat de veche trebuie mai intai curatata cu bisturiul si cu totii stim ca asta inseamna mai intai durere. Da' durere, nenica, nu gluma!! Si e bine asa, fiindca numai asa poate fi dezinfectata in adancime, curatata de toate mizeriile care s-au depus acolo prin reprimarea de-o juma' de viata, numai asa o putem elibera de mirosul pestilential al minciunilor care ne-au fost spuse de parinti si pe care am continuat sa ni le spunem singuri, nerealizand ca vremea povestilor a trecut, ca suntem adulti si deci da, suntem capabili sa gestionam prezentul, viata proprie, suntem capabili sa digeram ADEVARUL!

Am mai spus si prin alte parti: 1) nu se mai poate intampla nimic din ce nu s-a intamplat deja si 2) adultul suporta!

Asa ca cel mai bine e sa imbratisam durerea, cu rolul ei vindecator, sa ne plangem suferinta, s-o onoram, s-o integram! Asta duce la vindecare si chiar de-ar fi ca procesul vindecarii sa dureze si cealalta jumatate de viata care ne-a mai ramas, eu sunt multumita.

2 comments

12 comments

bine te-am gasit!

DISCLAIMER

Follow Feli

Etichete

Articole Recente

Pro Decizii Informate

Member of the EFVV

Important!

Vaccinezi sau rationezi?

Categories

Outside the matrix