A 25-a Conferinţă Internaţională “Sănătate şi Mediu”
Naţiunile Unite
Politicile de vaccinare şi drepturile omului
Mary Holland
(Profesor, Facultatea de Drept New York)
Naţiunile Unite
Politicile de vaccinare şi drepturile omului
Mary Holland
(Profesor, Facultatea de Drept New York)
26 aprilie 2016
Vreau să încep prin a vă cere să răspundeţi la câteva întrebări simple, ridicând mâna. Câţi dintre dumneavoastră aţi criticat vreodată, indiferent din ce motiv, Organizaţia Naţiunilor Unite? Poate pe responsabilul cu menţinerea Păcii, pe cei din Consiliul de Securitate, sau poate critici privitoare la buget? Indiferent de motiv.
Şi câţi dintre dumneavoastră aţi criticat vreodată Statele Unite ale Americii, dintr-un motiv sau altul? Politica externă, politica internă, rolul lor în ONU? OK, deci sunteţi cu toţii aici, la Naţiunile Unite, în Statele Unite, dar marea majoritate dintre dumneavoastră aţi criticat aceste instituţii, la un moment dat, dintr-un motiv sau altul.
Pentru mine, este ca şi cum v-aş întreba „Eşti în viaţă? Eşti treaz? Gândeşti? Îţi pasă de lumea asta?” Aproape toţi am fost critici, la un moment dat, dintr-un motiv oarecare, la adresa ONU sau a SUA, pentru că ele sunt instituţii complexe, cu acţiuni şi inacţiuni de tot felul, pe o multitudine de probleme.
Dar dacă v-aş întreba acum dacă aţi criticat vreodată politica de vaccinare a ţării dumneavoastră, este posibil să nu mai vreţi să ridicaţi mâna. Şi pe bună dreptate, pentru că în dezbaterile publice foarte încinse despre vaccinuri, dacă aţi susţine: “Da, am criticat anumite aspecte ale politicii de vaccinare, la un moment dat”, vi s-ar pune eticheta extremistă de „antivaccinist”. Şi nu de către o grupare militantă sau de purtătorul de cuvânt al unei publicaţii obscure, ci s-ar putea să fiţi etichetaţi ca “antivaccinişti” chiar de publicaţii serioase, ca New York Times, New England Journal of Medicine, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, de purtători de cuvânt ai centrelor naţionale de combatere a bolilor şi de asociaţiile pediatrice naţionale. Opiniile dumneavoastră cu privire la vaccinuri ar putea fi considerate ca fiind “împotriva curentului” şi echivalente cu opiniile celor care neagă încălzirea globală. S-ar putea să fiţi priviţi ca aceia care susţin că pământul ar fi plat.
Nu contează dacă critica dumneavoastră este categorică sau nu, dacă vă opuneţi în întregime vaccinării sau dacă consideraţi pur şi simplu, la fel ca mine, ca Bobby şi ca mulţi alţii ca noi, că mercurul nu are voie să fie folosit ca şi conservant în niciun vaccin, nicăieri în lume, deoarece există alternative mai bune şi mai sigure.
Mulţi dintre dumneavoastră, aflaţi astăzi aici, sunteţi etichetaţi ca „antivaccinişti”, deşi aceasta este o denaturare grosolană. Suntem numiţi aşa, în primul rând pentru ca ideile noastre să fie marginalizeze şi respinse. Dar, la fel cum cei mai mulţi dintre dumneavoastră sunteţi critici la adresa unor acţiuni ale ONU şi SUA, dar credeţi, totuşi, că aceste instituţii sunt importante, cei mai mulţi dintre noi avem idei nuanţate, pro sănătate şi pro vaccinuri sigure, rentabile, necesare, eficiente şi sănătoase.
Astăzi, aici, mă voi concentra în discursul meu pe protejarea drepturilor omului în problema vaccinării. Cum putem echilibra drepturile colective faţă de drepturile individuale? Vaccinurile, prin însăşi natura lor, sunt o intervenţie medicală în masă. Dacă suficient de mulţi oameni acceptă această intervenţie medicală, atunci aşa-numita “turmă” este protejată de răspândirea bolilor transmisibile, conform teoriei “imunităţii de turmă”. Deşi vaccinarea este un act individual, motivaţia care ni se oferă este că vaccinarea este spre binele individului şi al societăţii.
Unul dintre scopurile principale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, prevăzut la articolul 1 din Carta ONU, este de a realiza cooperarea internaţională “în promovarea şi încurajarea respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale ale tuturor oamenilor.” Aşadar, ONU şi comunitatea internaţională au obligaţia de a respecta drepturile omului legate de vaccinare. Cum anume trebuie să facă asta naţiunile şi ONU? Aceasta este o întrebare importantă, care merită analizată amănunţit, deoarece ea afectează în mod profund atât sănătatea individului, cât şi sănătatea publică la nivel mondial.
De la cel de al doilea război mondial încoace, comunitatea internaţională a recunoscut pericolele grave reprezentate de experimentele ştiinţifice şi medicale involuntare, efectuate pe subiecţi umani. In urma atrocităţilor medicale naziste, lumea a salutat adoptarea Codului de la Nürnberg, care stipulează că “acordul voluntar al subiectului uman este absolut esenţial.” Pactul internaţional pentru drepturile civile şi politice a accentuat o dată în plus această interdicţie de experimentare involuntară, în varianta sa din 1966, afirmând că “nimeni nu va fi supus, fără consimţământul său, la experimente medicale sau ştiinţifice.” O astfel de interdicţie a devenit deja atât de universal recunoscută, încât unele instanţe şi oamenii de ştiinţă au declarat dreptul la consimţământ informat în experimentele pe oameni ca o chestiune de drept internaţional cutumiar. Cu alte cuvinte, acesta se aplică peste tot, indiferent dacă o ţară are sau nu legi specifice în materie, tot aşa cum normele obişnuite interzic astăzi sclavia, genocidul, tortura şi pirateria.
Ce se întâmplă însă cu consimţământul informat în domeniul tratamentului medical, inclusiv cel preventiv? Dar cu consimţământul pentru vaccinare? Această chestiune este foarte controversată azi, în multe ţări, inclusiv în Statele Unite ale Americii.
În 2005, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, UNESCO, a abordat acest aspect, adoptând Declaraţia Universală privind bioetica şi drepturile omului, cu consensul unui număr de 193 de ţări. Ţările participante au sperat că această Declaraţie, ca şi Declaraţia universală a drepturilor omului, va deveni un cod de principii călăuzitoare. Cu privire la problema consimţământului, Declaraţia prevede că “orice intervenţie medicală preventivă se va efectua doar cu acordul prealabil, liber şi informat al persoanei în cauză, pe baza informaţiilor adecvate.”
În continuare, Declaraţia stabileşte că “interesul exclusiv al ştiinţei sau al societăţii” nu trebuie să prevaleze.
Această declaraţie este o prelungire a jurământului medical, atribuit lui Hipocrate acum 2500 de ani, anume că medicii trebuie să acţioneze spre binele pacienţilor lor si să nu le facă rău niciodată. Cunoscut, pe scurt, ca principiul “primum non nocere” („în primul rând, să nu faci rău”), acest credo întruchipează principiul precauţiei în medicină, aşezând, în mod clar, interesele fiecărui pacient mai presus de interesele colective sau ale “turmei”.
Acest principiu al precauţiei în medicină conduce direct la ideea că politicile de vaccinare trebuie să fie recomandate, nu coercitive. Relaţia medic-pacient se bazează, în primul rând, pe încredere, iar constrângerea subminează acea încredere. Când relaţia medic-pacient se bazează pe constrângere, încrederea sucombă, iar medicii servesc, în acest caz, statul şi, in extenso, societatea, mai presus de propriii pacienţi. Astfel se ajunge pe o pantă alunecoasă, pe care medicina civilizată a deraiat, mult prea des, în trecut.
Dr. Leo Alexander, expertul medical al acuzării în Procesul de la Nuernberg, avertiza în 1949 că “de la începuturi mărunte pot fi pervertite valorile întregii societăţi.” El a subliniat că, deja cu mult timp înainte ca naziştii să vină la putere în Germania, o schimbare culturală la nivelul comunităţii medicale “netezise deja calea pentru adoptarea unui punct de vedere utilitarist, hegelian”, prin apariţia, încă din 1931, a unor publicaţii medicale pe tema eutanasiei şi exterminarea persoanelor cu handicap.
Urmând principiul precauţiei medicale, poziţia standard privitoare la vaccinare trebuie să fie aceea de recomandare, nu de obligativitate. Oamenii, atât pentru ei înşişi cât şi pentru copiii lor minori, trebuie să aibă dreptul de a accepta sau de a refuza astfel de intervenţii medicale preventive, pe baza unor informaţii adecvate şi fără constrângeri, precum ameninţarea cu pierderea beneficiilor economice sau educaţionale. Consimţământul informat trebuie să fie poziţia implicită, deoarece constrângerea nu numai că subminează încrederea, ci limitează drepturile fundamentale la viaţă, libertate, integritate corporală, consimţământ informat, viaţă privată şi dreptul de a lua decizii în calitate de părinţi.
Politicile de vaccinare din multe ţări dezvoltate integrează acest principiu de recomandare a vaccinurilor copilăriei, inclusiv ţările care sunt co-sponsori ai acestei conferinţe, cum ar fi Ucraina, Germania şi Japonia. Alte ţări dezvoltate, care înregistrează progrese impresionante în domeniul sănătăţii publice, fără să recurgă la constrângere, sunt Marea Britanie, Australia, Austria, Danemarca, Islanda, Olanda, Noua Zeelandă, Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Coreea de Sud, Spania, printre altele.
Cu toate acestea, Articolul 27 din Declaraţia universală privind bioetica şi drepturile omului permite limitări ale drepturilor fundamentale, dar aceste limitări trebuie să fie impuse prin lege şi să vizeze “protejarea sănătăţii publice sau protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.” Mai mult, „orice astfel de lege trebuie să fie în concordanţă cu legislaţia internaţională a drepturilor omului.”
Instanţele internaţionale au conceput un test pentru a evalua dacă restricţiile asupra drepturilor fundamentale sunt legitime şi legale. Testul analizează dacă o măsură este legală, strict necesară şi proporţională cu riscul. Statului care adoptă o astfel de restricţie îi revine sarcina de a proba că intervenţia medicală obligatorie este legală, strict necesară şi proporţională. În general, elementul de “strictă necesitate” trebuie să fie alternativa cea mai puţin restrictivă pentru atingerea obiectivului de sănătate publică şi abordările necoercitive să fie primele luate în considerare. Astfel, statul trebuie să demonstreze că o alternativă mai puţin restrictivă nu este fezabilă, înainte de a adopta o alternativă foarte restrictivă.
În plus faţă de aceste criterii, dacă un stat decide să introducă obligativitatea vaccinării, atunci acesta are obligaţia de a oferi o cale de atac eficientă pentru cei care ar putea suferi de pe urma unei atare decizii. La fel ca toate medicamentele, vaccinurile comportă risc de vătămare şi, uneori, chiar de moarte. Garantarea unei căi de atac eficiente este un pilon de bază al statului de drept, într-o societate democratică. Iar calea de atac trebuie să fie realmente una eficientă, şi nu iluzorie, care în realitate nu asigură nicio reparaţie.
Politicile de vaccinare s-au schimbat drastic, de la începutul secolului XX, când erau mai ales intervenţii medicale de urgenţă în masă, în perioadele de epidemii de variolă, până la politicile actuale, care vizează în primul rând sugari şi copii de vârstă mică, destinate să prevină nu doar în cazuri de urgenţă diverse boli cu diferite grade de severitate. Legislaturile şi instanţele de judecată s-au confruntat cu numeroase probleme decurgând din aceste politici, inclusiv despăgubiri pentru vătămări postvaccinale, exceptări de la vaccinare pe motive religioase sau filosofice, dreptul la educaţie, dreptul la consimţământ informat, precum şi dreptul de a lua decizii părinteşti. Vă dau doar câteva exemple de decizii judecătoreşti legate de vaccinare şi drepturile omului, pronunţate în câteva ţări.
În Japonia, în 1992, Înalta Curte de Justiţie din Tokyo a judecat procesul intentat de un număr de 159 de supravieţuitori ai vătămărilor/decesurilor provocate de vaccin, respectiv de familiile decedaţilor. Curtea a conchis că Ministerul Sănătăţii dăduse dovadă de neglijenţă prin faptul că nu stabilise un program de screening, pentru a exclude persoanele cu contraindicaţii la vaccinare. Instanţa a luat act de faptul că Ministerul Sănătăţii se concentrase pe măsuri care vizau creşterea ratei de vaccinare, în detrimentul atenţiei faţă de reacţiile adverse ale vaccinului. În plus, instanţa a constatat că Ministerul nu furnizase medicilor şi populaţiei suficiente informaţii cu privire la efectele adverse ale vaccinului. Curtea a concluzionat că părţile vătămate au dreptul la despăgubiri, cu titlu de reparaţie acordată de stat.
În Ucraina, în 2004, Curtea Constituţională a interpretat garantarea prin constituţia ţării a dreptului la educaţie, invocând principiul egalităţii. Curtea Constituţională a constatat că Constituţia garantează fiecărui individ dreptul la educaţie. Astfel, în Ucraina, niciunui copil, indiferent de statutul vaccinal, nu i se poate interzice dreptul de a frecventa şcoala.
Curtea Constituţională din Turcia, în 2015, a confirmat principiul conform căruia acordul parental este necesar pentru vaccinarea sugarilor şi a copiilor. Curtea a constatat, în contradictoriu cu Ministerul Sănătăţii, care susţinea că vaccinurile copilăriei sunt în “interesul superior al copilului”, că interesul copilului mic cu privire la integritatea sa corporală poate fi încălcat numai pentru necesităţi medicale şi în baza legii, şi că vaccinarea de rutină a copiilor necesită consimţământul părinţilor lor.
Pe de altă parte, o hotărâre din ianuarie 2015 a Curţii Constituţionale cehe a admis o lege de sănătate publică, care interzice copiilor de vârstă mică să meargă la grădiniţă, dacă nu sunt vaccinaţi împotriva a nouă boli, exceptând cazul în care copiii au “contraindicaţii medicale pe viaţă”. Numai că hotărârea a fost pronunţată pe fondul unei puternice opinii separate, conform căreia decizia Curţii s-a întemeiat mai mult pe motive politice, decât pe o analiză juridică constituţională riguroasă. Opinia separată a constatat că decizia majorităţii “a trecut cu vederea” neconstituţionalitatea acelei legi de sănătate publică şi că, în consecinţă, decizia Curţii subminează, în loc să susţină, legitimitatea ordonanţelor privitoare la vaccinare.
In Statele Unite, legitimitatea ordonanţelor privitoare la vaccinarea şcolară a făcut subiectul unor dezbateri aprinse, în 2015, când aproape douăzeci de state au introdus o lege pentru reducerea sau chiar interzicere totală a scutirilor de la vaccinare, exceptând un număr foarte mic de cazuri medicale. Legea care interzice toate scutirile de la vaccinare cu excepţia câtorva cazuri medicale a trecut doar în statul California, cu toate că legi similare există deja în alte două state, în Mississippi si în West Virginia. Urmează să vedem, în viitorul apropiat, dacă instanţele din California vor admite sau respinge această nouă lege, care contrazice în mod flagrant dreptul la educaţie şcolară garantat de Constituţia statului California tuturor copiilor. Vom vedea dacă instanţele sunt pregătite să admită un nou tip de segregare şcolară împotriva celor 225.000 de copii al căror istoric de vaccinare nu respectă întocmai programele de vaccinare din California.
Cu peste 270 de vaccinuri aflate în curs de cercetare şi dezvoltare la nivel mondial, rolul legii şi al instanţelor în susţinerea sau respingerea actelor normative privitoare la vaccinare şi compensarea victimelor vaccinării este unul esenţial. După cum ştim cu toţii, asistenţa medicală este o afacere foarte profitabilă, peste tot în lume, şi vaccinurile reprezintă o piaţă medicală în creştere, cu marje ale profitului din ce în ce mai mari. Dacă nu vom adera la principiile primordiale pentru dreptul la viaţă, libertate şi integritate corporală a individului, precum şi la dreptul la consimţământ prealabil, liber şi informat în materie de intervenţii medicale, este posibil să suportăm consecinţe nefaste, cunoscute sau mai puţin cunoscute.
În încheiere, doresc să parafrazez cuvântul de adio al preşedintelui Eisenhower, adresat Statelor Unite în 1961, în care vorbea despre riscul reprezentat de “complexul militar-industrial”. Eu înlocuiesc acest termen cu termenul “complex medical-industrial”, care, în opinia mea, ridică astăzi multe din riscurile anticipate de Eisenhower:
“Potenţiala creştere dezastruoasă a puterii puse în slujba răului există şi va exista. Nu trebuie să permitem acestui complex medical-industrial să ne pună în pericol libertăţile sau procesele democratice. Nu trebuie să luăm nimic ca pe un dat. Doar o societate civilă atentă şi informată poate realiza angrenajul necesar între imensa maşinărie industrială şi medicală a sănătăţii publice şi metodele şi obiectivele individuale, astfel încât securitatea şi libertatea să prospere împreună […]. Respectând, aşa cum se cade, de altfel, cercetarea şi descoperirile ştiinţifice, trebuie să rămânem totodată atenţi la pericolul la fel de mare ca politica publică să nu devină ostatica unei elite ştiinţifico-tehnologice.”
Aşadar, să fim atenţi, informaţi şi să integrăm în mod corespunzător interesele siguranţei sănătăţii mondiale cu libertatea mondială.
Sursa: AICI-LINK
