Pe 6 mai (marti, trei ceasuri rele?) am fost cu David la scoala, unde fusesem "invitati" la controlul medical obligatoriu in Germania inainte de inceperea primului an scolar.

Rulasem mental de nu stiu cate ori scenariul intalnirii cu personalul medical de la Sanepid (Gesundheitsamt = oficiul pt. sanatate, hehe), pregatisem tot felul de raspunsuri ca sa contracarez orice eventuala polemica despre vaccinare, luasem impotriva principiilor mele decizia de a evita orice fel de "provocare", deci ma dusesem ca o oita cuminte, cu carnetul de analize si cu carnetul (gol) de vaccinare ale lui David, ca sa nu fiu acuzata de reavointa ca nu am vrut sa le arat documentele (desi nu aveam nicio obligatie legala s-o fac).

Nu am anticipat insa mascarada de alta natura care avea sa se desfasoare  acolo. 

Motto ~~ Eu catre Bogdan: "Au venit extraterestrii si ne-au adus inapoi copilul!" :-)

Oameni buni, dragi prieteni si nas Floreo, asa cum a inceput criza, asa s-a si terminat. Sa va linistesc repede, nu carecumva sa va mai inghesuiti cu mesajele de ingrijorare si empatie ca la postarea precedenta ;-)  Haha, nu e repros, e doar o constatare, stiu, e "vina" mea ca sunt un om puternic si cand scriu despre problemele mele scriu si cum le rezolv tot singura, deci lumea considera ca nu are sfaturi de dat, empatie de impartit, se crede ca eu nu am niciodata nevoie de o mangaiere pe umar, o acadea, o maslina, o bomboana straina ;-)  Nu-i nimic, trecem peste. Eu sunt oricum obisnuita de-o viata intreaga sa dau mai mult decat sa primesc, ce-i drept uneori ma doare sa vad cat de multi oameni stiu doar sa ia si nu au efectiv nimic de dat, insa acum - in locul unde ma aflu in clipa asta - sunt multumita si impacata. E bine. Am depasit criza. Ne-am revenit cu totii. Puseul de crestere al lui David si-a incheiat ravagiile prin comportamentul lui si eu zic ca am iesit destul de nesifonati din toata cumpana asta. Accesele de violenta au disparut ca peste noapte, acum isi mai iese din fire maximum o data la doua zile, nu mai loveste, nu mai tipa. De asemenea, de 3-4 saptamani mananca de rupe, s-a implinit, parca s-a maturizat putin si la fata, i s-a marit si vocabularul, i s-a cizelat si mai mult exprimarea, efectiv vorbeste ca un om mare, cu fraze lungi, intortocheate... si puteti sa ma credeti pe cuvant, frazele germane SUNT intortocheate ;-) Ce mai, e exact ca inainte de inceputul puseului. Ei, acum, daca n-o fi fost puseu nu-i bai, cand erau bebeii nostri mici noi, mamele din grupul meu de mamici, puneam eticheta de puseu la toate problemele - ne ajuta sa ne calmam si sa le gestionam mai bine. Si de data asta a ajutat.

Motto: „Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.” – Constantin Noica

Vreau sa va dau copy paste la cel mai bun articol pe care l-am citit anul asta, scris de profesorul Marcel Capraru:

Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei parintesti, un tablou mare reprezentand un cerb cu privirea semeaţa indreptata spre varful unor munţi inzapeziţi. Sub cerb, pe o panglica ingalbenita  de vremuri scria cu majuscule: „REGELE PADURILOR”. Asa am luat eu act despre notiunea de rege. Despre imparati auzisem din povesti.

Era o copie dupa un alt tablou de demult din casa bunicilor dinspre mama. Il pictase un var de-al meu mai mare cu vreo zece ani. Copil fiind, cred ca eram prin clasa a II-a, il urmaream pe varul meu cum realiza copia. Imparţise coala de hartie in careuri si picta pe bucaţi. Intai completa un careu, apoi altul si asa mai departe pana cand tabloul a fost gata. Cutia de acuarele, pe care i-o cumparase tata, a ramas la noi. Imediat ce a plecat varu-meu, am scos o coala  de la mijlocul maculatorului, am imparţit-o in careuri cu rigla din penarul meu de scolar sarguincios si m-am apucat sa pictez cerbul. A doua zi tabloul era gata. Doar ca cerbul meu avea o privire blanda si tampa de bou. De atunci n-am mai pictat niciodata. Au trecut anii, am facut liceul, apoi facultatea, doctoratul si am devenit specialist in Stiinţele educaţiei.