Motto ~~ Eu catre Bogdan: "Au venit extraterestrii si ne-au adus inapoi copilul!" :-)

Oameni buni, dragi prieteni si nas Floreo, asa cum a inceput criza, asa s-a si terminat. Sa va linistesc repede, nu carecumva sa va mai inghesuiti cu mesajele de ingrijorare si empatie ca la postarea precedenta ;-)  Haha, nu e repros, e doar o constatare, stiu, e "vina" mea ca sunt un om puternic si cand scriu despre problemele mele scriu si cum le rezolv tot singura, deci lumea considera ca nu are sfaturi de dat, empatie de impartit, se crede ca eu nu am niciodata nevoie de o mangaiere pe umar, o acadea, o maslina, o bomboana straina ;-)  Nu-i nimic, trecem peste. Eu sunt oricum obisnuita de-o viata intreaga sa dau mai mult decat sa primesc, ce-i drept uneori ma doare sa vad cat de multi oameni stiu doar sa ia si nu au efectiv nimic de dat, insa acum - in locul unde ma aflu in clipa asta - sunt multumita si impacata. E bine. Am depasit criza. Ne-am revenit cu totii. Puseul de crestere al lui David si-a incheiat ravagiile prin comportamentul lui si eu zic ca am iesit destul de nesifonati din toata cumpana asta. Accesele de violenta au disparut ca peste noapte, acum isi mai iese din fire maximum o data la doua zile, nu mai loveste, nu mai tipa. De asemenea, de 3-4 saptamani mananca de rupe, s-a implinit, parca s-a maturizat putin si la fata, i s-a marit si vocabularul, i s-a cizelat si mai mult exprimarea, efectiv vorbeste ca un om mare, cu fraze lungi, intortocheate... si puteti sa ma credeti pe cuvant, frazele germane SUNT intortocheate ;-) Ce mai, e exact ca inainte de inceputul puseului. Ei, acum, daca n-o fi fost puseu nu-i bai, cand erau bebeii nostri mici noi, mamele din grupul meu de mamici, puneam eticheta de puseu la toate problemele - ne ajuta sa ne calmam si sa le gestionam mai bine. Si de data asta a ajutat.

For once, o postare fara vaccinuri. Enjoy it while it lasts ;-)

Pana acum am avut si noi pe aici o saptamana de primavara, la inceputul lui martie, sau cum spunea tata "anul asta primavara a cazut intr-o marti"! Ei, si tocmai cand ma pregateam sa proclam cu mandrie ca am trecut de iarna cu o singura raceala nesemnificativa, iata ca temperaturile au scazut de la +15° la -8° in decurs de doua zile (deci hipotermie maxima, cum zice dr. Loibner), apoi eu exact intr-una din acele zile m-am spalat pe cap sa ma duc la servici (si de obicei nu-mi usuc parul cu foehnul, ci il las sa se usuce mai mult la aer), am tras un frig groaznic si in casa si pe drum spre servici, dupa care a izbucnit si la mine gripa, iar pentru ca nu mi-am ascultat corpul si m-am mai dus inca 2 zile la servici bolnava (ca doar trebuie sa mi se ia masurile pentru statuia aia, fir-as eu de idioata), s-a dezlantuit boala cu tot tacamul: dureri musculare, zile intregi cu febra si frisoane noaptea, ameteli, slabiciune totala, senzatii ca iti da cineva cu smirghel pe gat, dupa o saptamana a venit si o laringita cumplita, 4 zile nu am putut sa vorbesc decat in soapta, gatul inflamat si pulsand si usturand, ganglionii umflati, tone de puroi, am tusit zile si nopti intregi de ma dureau plamanii iar gatul imi era rana vie, dupa inca o saptamana au venit si simptomele "normale" de raceala, nas infundat, tuse productiva etc. Acum doar tusesc si mai am putin nasul infundat, dar sunt aproape bine (asta in caz ca intereseaza pe cineva).

Saptamana trecuta s-a intamplat un accident. Cum am intrat pe poarta gradinitei la pranz, m-a intampinat micuta Alexia (din grupa lui David) cu bomba zilei: "Lui David i-a curs sange din gura!!". Am incremenit. Dupa care am luat-o la fuga spre cladire. Cand am intrat in camera, David parea sa se miste cu incetinitorul. Cand m-a vazut, i-a si cazut barbia in piept si a inceput sa planga. Jumatate din buza de jos era sfartecata in vreo 3-4 locuri, buza toata umflata in ultimul hal, pete de sange cat oul de mari pe bluza si pe pantaloni, m-am ingrozit!!

Educatoarele imi spun ca "a cazut de pe scaun" (!!!). Cum adica, a cazut de pe un scaunel inalt de 25 cm si s-a ranit in halul ala??? NO WAY, tovaraselelor!! Cert este ca nici una din ele nu a vazut ce s-a intamplat! Cum dracu' de sunt 3 muieri in camera aia cat o sufragerie si nimeni nu a vazut nimic? Ele au spus ca David a cazut de pe scaun, David mi-a spus ca a cazut in scaun, ceea ce e mai plauzibil; probabil ca a cazut cu gura exact in muchia scaunului!

Ah, au facut protocol, cum ca a cazut de pe scaun, ca l-au sters de sange (cum, s-au incumetat, in ciuda faptului ca nu e vaccinat? Na, ca-mi arde si de glume ;-((), ca i-au pus un coolpack ca sa nu se umfle buza si mai tare... a trebuit sa semnez ca am luat la cunostinta, dar le-am dat in mod clar de inteles ca nu-mi suna credibil explicatia lor!

Bietul Daviduc a plans si a jelit aproape tot drumul pana acasa si apoi toata ziua a vrut numai in brate la mami. O zi intreaga nu a vrut sa manance mai nimic, 4 zile a refuzat spalatul pe dinti pe motiv ca-l durea dintele de sus (m-am uitat, gingia era invinetita, dar dintele parea sa fie ok).

Saptamana asta, luni si marti (zile in care a lipsit si cel mai bun prieten al lui - Domenic), David a fost f. apatic la gradinita si nu a vrut sa manance de pranz nimic. L-am intrebat de ce nu i-a placut mancarea si de ce nu s-a simtit bine, mi-a spus "Pentru ca am vrut s-o astept pe mami, dar mami a venit tarziu"... Asaaa... Ieri, miercuri, n-a mai vrut deloc sa mearga la gradinita, a zis ca sa dau telefon si sa spun ca e bolnav si ca nu mergem. Azi, la fel... Maine am eu o programare la doctor si trebuie sa-l iau cu mine, deci oricum nu mergea la gradi.

Ieri am incercat o abordare emotionala... In timp ce il tineam in brate ca pe un bebe (se ghemuieste la pieptul meu si ii place sa se joace cu mana mea in timp ce isi suge degetul), ii vorbeam in soapta in romaneste: "Of, puiutul lu' mama, e greu si pentru tine perioada asta, saracutul de tine... Of, of, of, e tare greu sa fii copil, sa fii mereu la mana altora, sa fii nevoit sa stai departe de mama atatea ore pe zi... E grea perioada asta de despartire, e frustranta, mami te intelege prea bine... Of, of, of..." - iar el statea cuminte si ma asculta... O sa incerc si varianta germana, nu stiu daca a inteles prea bine ce i-am spus in romaneste...

Ei, si ce facem luni? Si in restul zilelor dupa luni? Care e problema si cum pot s-o rezolv? Ca de cliseele educatoarelor ("Ah, e normal, toti copiii au o faza din asta") sunt satula pana peste urechi si nu ma ajuta! Ma intereseaza concret, specific, ce e cu copilul meu. Cum ii explic ca trebuie sa mearga la gradinita? Fiindca are mami treaba si are nevoie de 3 ore de liniste? Nu merge, il doare fix in varful pantofului de asta. Fiindca la gradinita e foarte frumos si se joaca dupa placul inimii? Nu e convins de asta, altfel nu ar refuza sa mearga si nu mi-ar spune ca el merge la gradinita ca s-o astepte pe mami sa vina sa-l ia :-( Fiindca toti copiii trebuie sa mearga la gradinita la varsta lui? Nu tine, fiindca nu-i adevarat, nu trebuie, este doar o decizie a parintilor. Deci cum o scot la capat?

Atentie - postare incomoda (pentru unii)!

De cand a inceput David gradinita si am trecut prin atatea emotii, realizez cu groaza ca de fapt un copil nici macar la 3 ani NU E PREGATIT pentru asa ceva si mersul la gradinita nu este nici pe departe ceva care sa-i poata fi vandut copilului ca fiind benefic pentru el.

Pai s-o luam babeste. Cliseele cu "socializarea" mi-au iesit deja pe urechi si nu reprezinta un argument solid, copilul se poate juca si in alte grupe de joaca, unde sa fie si unul din parinti de fata, deci nu trebuie neaparat sa fie despartit de parinti ca sa profite de "avantajele" "socializarii".

Cliseul cu "integrarea in societate" imi ridica si mai tare parul in cap si-mi aprinde toate beculetele rosii posibile si imposibile cu privire la ceea ce este cu adevarat bine pentru copil.

Apoi, ma tot gandesc ca David are 3 ani si 4 luni si are posibilitatea de a se articula si de a-mi spune ca si-a facut griji in absenta mea, ca mi-a dus dorul cat a fost la gradinita, ca a fost cam trist (asta a fost chiar azi), ca a plans fiindca l-am lasat singur (in a doua saptamana), ca nu am nevoie sa plec la cumparaturi si sa-l las acolo singur, iar asta se intampla dupa ce am vorbit cu el de nenumarate ori si i-am explicat cum stau lucrurile si el a inteles!! Deci daca el, cu tot arsenalul de instrumente disponibile acum, la varsta asta, are asemenea sentimente (panica, teama, tristete, ingrijorare), oare ce-o fi in sufletul copiilor care sunt dati de la un an sau doi ani la cresa si lasati acolo cu orele?? Ei nu au capacitatea de a intelege ceea ce intelege David, de exemplu, pentru ei plecarea parintilor si ramanerea lor la cresa, printre straini, echivaleaza cu abandonul. Nici mai mult, nici mai putin. Ma doare sufletul cand imi imaginez suferinta aia... iar durerea asta cred ca vine din adanc, de la propriul meu sentiment de abandon cand m-au dat ai mei la cresa (am o singura poza de acolo, dar stiu cu siguranta ca aveam cel mult 2 ani).

Am auzit atatea variante de justificare a acestui pas din partea parintilor si, sincer, m-am saturat de minciunile pe care acesti parinti si le spun lor insile (da, sunt inca tare la gramatica ;-)). Mi se pare mult mai onest sa recunosti "Da, dom'le, trebuie/vreau sa ma intorc la programul de robot al societatii, sa-mi reiau munca, sa fac bani, sa platesc iar impozite la stat, iar pentru asta trebuie sa-mi las copilul pe mana unor persoane straine care sa aiba grija de el in absenta mea". Ei, dar e greu sa admiti asta chiar si fata de tine insuti, daramite s-o sustii cu voce tare fara sa ai niste remuscari criminale! Si totusi, asta e adevarul si poate daca mai multi parinti l-ar realiza la timp, ar exista mai multi copii fericiti, care ar intra mult mai tarziu in masinaria asta de "socializare" cu forta numita cresa sau gradinita!

P.S. Sa completez ca si eu tot din aceleasi motive straine de David l-am dus la gradinita: Bogdan s-a saturat sa nu ne vedem 3 zile pe saptamana (cand eu lucrez seara pana tarziu si ajung acasa dupa miezul noptii), avem nevoie de mai multi bani, apoi e si f.f. obositor sa muncesc 3 seri pe saptamana si apoi sa ma trezesc dimineata f. devreme cu piticelul sa mergem la gradinita... iar nu in ultimul rand, din pacate, eu trebuie sa reiau cat de curand serviciul ca secretara de zi fiindca mi-e teama ca altfel imi pierd jobul daca mai raman mult in secretariatul de seara; si-asa va fi extrem de greu sa mi se gaseasca ceva cu program redus (sefii mei de dinainte, ambii parteneri, s-au carat in alta parte, deci nu am practic la ce post sa ma "intorc"), deja mi s-a pus in vedere ca tb. ca minimum 2 zile pe saptamana sa fiu pana la ora 17-18 acolo, iar in rest pana la ora 15, iar daca ma duc si le spun ca fac acest efort (in zilele lungi ar veni Denise, "babysittera" noastra, sa-l ia pe David de la gradi si sa-l duca acasa), s-ar putea sa descopar ca nici asa nu merge, ca era doar o conditie pusa ca sa ma sperie, in ideea ca oricum nu voi avea posibilitatea sa fac asta... Mda, asa sunt avocatii, vor secretare care sa stea ideal cate 10 ore la birou la dispozitia lor... Deci astea sunt motivele pentru care l-am dat pe David la gradinita, altfel putea la fel de bine sa mai stea acasa inca un an...

P.P.S. Sa adaug o mica intamplare de ieri: David se juca linistit cu papusica lui (i-am luat o papusa-baietel imbracata in bleu, cu caciulita ;-)) si ii spunea "Mami nu este aici, trebuie s-o astepti pe mami, tu stai aici la gradinita si mami vine imediat sa te ia" - deci el deja incearca sa prelucreze cumva toata aceasta schimbare...

Dupa o absenta de 3 zile (vineri, luni si marti), din cauza de usoara gripa a subsemnatei (cu febra, frisoane etc., dar invinsa in 4 zile, fara medicamente!), azi am reluat gradinita si a fost prima zi in care ne-am luat ramas bun fara lacrimi :-)

Am stat afara o ora si jumatate, apoi m-am dus si l-am luat si am plecat la cumparaturi. Doamne-ajuta sa fie numai asa de-acum incolo!

Marti ne-am intalnit pe peronul S-Bahnului ca sa mergem cu toata grupa de pisicei (Katzengruppe) la piata saptamanala din Offenbach. Atmosfera frumoasa, veselie, noi eram singurii cu tricicleta... so what? Ajunsi in piata, se face mic popas pe niste banci pentru ca toti copiii sa-si serveasca micul dejun adus de acasa. Noi nu aveam nimic, am mers sa cumparam de la o brutarie de acolo. Ne intoarcem cu cornuletele in mana, ne ducem la una din cele trei bancute unde se imprastiasera copiii si incepem sa mancam. Mai bine zis eu incep sa mananc, iar David se intoarce timid catre mine si spune ceva in soapta care, cand m-am aplecat mai mult, a sunat asa: "Mami, mi-e frica, putem sa mergem in alta parte?" :-(

Azi am avut primul mic regres. De cum am intrat in camera, David s-a agatat de mine, s-a ascuns dupa mine, nu am putut sa plec. Am incercat sa dispar dupa ce s-a asezat la masa sa manance cu ceilalti copii, dupa care l-am auzit plangand cu sughituri si cand m-am uitat prin gemuletul usii (e lipita o pisica-abtibild acolo si atarna si o haina, deci m-am uitat printr-o bucatica mica, unde el nu ma putea vedea), l-am vazut cum suspina si tremura tot, in timp ce educatoarea statea in fata lui si ii explica unde e mama ("doar plecata putin, vine imediat") si ca el trebuie sa ramana acolo, cu ceilalti copii... Vazandu-l cu buzele tremurande si cu lacrimi mari in ochi, am intrat si i-am spus individei ca "asa nu merge, nu se poate", apoi l-am luat in brate (tremura tot si suspina de mi-a crapat inima)...

M-am asezat langa masa lor, pe jos, ca sa-si manance cornuletul langa Genita (care saraca tot incerca sa-i arate niste fluturasi dintr-o carte pe care o citisera ieri impreuna)... David molfaia acelasi colt de la cornulet de 20 de ori, n-a prea muscat, a insistat sa raman permanent langa el, isi sugea degetul si statea lipit de mine... Bine, e si racit, are nasul infundat, dar la fel a fost si ieri (ba mai rau cu nasul), dar totusi ieri am stat o ora si jumatate afara fara ca el sa ma caute! Singura schimbare fata de ieri este ca a lipsit Renate (regina turcoazului ;-))), care - asa ciudata cum e ea - se pare ca a gasit cea mai buna metoda de comunicare cu el... Dealtfel, ieri cat am stat afara m-am tot uitat de vreo 5-6 ori prin bucatica mica din geam si l-am vazut pe David numai cu Genita, prietena lui mai mare, citeau din carticele, sareau pe canapea, desenau la masa, nici o secunda nu am vazut-o pe vreuna din educatoare langa el, sa se ocupe de el... si nici un alt copil nu s-a apropiat de el... La fel azi, cand el plangea si suspina de mama focului, Maritta statea in fata lui si ii explica rational ce si cum... Pai in mazarea ma-sii, cand un copil este in restriste sufleteasca tu ii vii cu explicatii rationale?? Nu ai impulsul de a-l lua mai intai in brate, de a-l mangaia, de a-l alina, de a-l linisti??? E prea mult de asteptat de la aceste femei sa fie mai iubitoare cu el? What the fuck is wrong with these people??? Imi vine si acum sa plang...

Dupa inca 15' am plecat, fiindca evident tipa mi-a zis ca ar fi mai bine sa plec: cica "Dar sa stiti ca in 3 saptamani tot asa o sa faca, daca nu sunteti pregatita sa-i dati drumul", la care i-am raspuns "Sunt mai mult decat dispusa sa-i dau drumul, dar nu-l pot lasa plangand si simtindu-se abandonat, fiindca isi pierde increderea in mine si atunci chiar nu mai vine cu nici un fel de placere la gradinita si nu cred ca asta urmarim, nu?" - am fost zambitoare, diplomata, m-am facut mica-mititica... dar am si eu limitele mele! Nu vreau sa ramana acolo plangand. Ah, sigur ca se va adapta in final (copiii se "adapteaza" si la abuz!), sigur ca dupa un timp nu va mai plange, dar in sufletul lui va avea loc definitiv o ruptura, ori eu vreau s-o evit cu orice pret!

In clipa cand am iesit pe usa, David spune: "Acum mergem la Mumu. MUMU MA IUBESTE SI RADE MULT CU MINE!!" Deci copilul a explicat intr-o secunda totul.

P.S. In seara asta am avut si o discutie cu alta mamica (nemtoaica) pe FB. Cica "da, e normal sa planga la inceput" - dar de cand am inceput sa acceptam chestia asta ca pe ceva normal? Ei, uite ca pentru mine nu este deloc normal sa-mi abandonez copilul plangand!! Apoi mi-a sugerat sa schimbam eventual grupa/gradinita. Nu avem cum, pana si aici a fost cu lista de asteptare, in alta parte nu avem nici o sansa... iar ca sa fac "scandal" este totusi prea devreme, nu am inca motive suficiente dupa criteriile lor... Mai astept, mai adun impresii, iar daca se agraveaza lucrurile ma duc la directoare, sa-mi clampaneasca in urechi cu proteza aia sinistra dupa ce ii prezint plangerea mea...

Asaaaa... Deci am inceput si gradinita. Daviducul e incantat de noua lui gentuta cu Shrek, in care ii pune mami sandvisul si sticla de apa ;-))

Primele impresii nu sunt extraordinare (din punctul meu de vedere), dar David se descurca relativ binisor pana acum. Azi a fost a sasea zi. Am stat in fiecare zi cu el cam o ora si ceva per total, am mai iesit cate 10-20 minute, pana ma cauta el si ieseau educatoarele cu el pe hol... Dupa aceea iesim in parculetul de joaca al gradinitei, unde se joaca uneori cu alti copii, alteori se plimba cu tricicleta sau cu Go-Kart-ul... Azi a fost prima zi in care am lipsit din camera 45 de minute si a fost liniste ;-))

Suntem in "Katzengruppe" ;-)) impreuna cu alti 18 copii, dar pana acum nu au fost niciodata prezenti toti... Sunt 13 fete si 6 baieti, deci e clar ca aveau nevoie de intariri ;-)

Educatoarele sunt momentan 3 (prin rotire): 2 cam la vreo 55 de ani (Maritta si Renate), una tinerica, de 22 de ani (Sandra). Cele in varsta mi se par cam prea in varsta pentru postul asta si cam prea pline de prejudecati si fixate in metodele lor rigide, totul cu reguli, cu program fix, ele stau pe scaun si dau indicatii, iar copiii trebuie sa execute - si asta e doar ce-am observat cat am fost eu acolo, deci presupun ca in prezenta mea s-au mai controlat ;-(( Plus ca una din ele mi se pare tare ciudata: par lung, vopsit negru, fardata mereu excesiv si imbracata permanent cu negru si turcoaz in toate variatiunile posibile (inclusiv tenisi turcoaz!); ceva e in neregula cu ea, dar nu pot inca sa-mi dau seama ce anume.

Cea tanara mi se pare - paradoxal - cam prea autoritara, usor repezita si infipta, pare draguta si amabila la prima vedere, dar azi am vazut-o cum a vorbit cu unul dintre copii si nu mi-a placut deloc. E vorba de Christopher, un baietel de 6 ani (cel mai mare din grupa, asa-numitii "ABC-Kinder" ;-)), care evident ca este cel mai dezvoltat de acolo si pune cele mai mari "probleme"; de cand am inceput sa fiu mai atenta la el am constatat ca educatoarele il ignora sau il cearta mai mereu, el nu are voie sa mearga la sport, nu are voie sa intre in coltul de Lego, practic este legat de maini si de picioare fiindca prezenta lui le deranjeaza pe educatoare ("e deja prea mare"!). Azi la micul dejun incepuse sa-l sicaneze putin pe David, in sensul ca spunea "Te cheama Tommy, nu?", la care David raspunde hotarat "Nu, ma cheama David!" - Christopher il striga "Tommy! Tommy!", iar David se intoarce catre mine si imi spune "Mami, eu ma lupt cu el, eu ii spun NU, ma cheama David" si apoi se aseaza din nou frumos la masa... "Jocul" a continuat inca vreun minut, cand o vad pe Sandra ca vine si il trage pe Christopher cu scaunul de langa masa, ca sa fie cu fata la ea, apoi ii spune "Christopher, daca nu incetezi cu asta sa stii ca vei fi pedepsit si NICI la masa de micul dejun nu mai ai voie sa te asezi!" (dupa atatea interdictii ma intreb unde vor sa-l parcheze, la WC???). Mi-a stat pe limba sa intervin, dar (fucking social engineering rules) m-am stapanit. Si-asa sunt cu clopotei in coada pe motiv de nevaccinare si nu vreau sa ma fac chiar antipatica de la bun inceput, fiindca David va ramane pe mainile lor dupa aceea si n-am chef sa se razbune pe el... In schimb, cand tipa s-a mai indepartat putin, l-am mangaiat pe brat pe Christopher si am spus cu voce tare "Christopher face doar glume, David, el glumeste cu tine, nu-i asa, Christopher?", iar baiatul mi-a zambit si a zis "Da, a fost doar o gluma"... Acum doua zile Christopher, David si inca un baietel (Jonas, care are diabet!!!) s-au jucat foarte frumos in pat, au sarit pe acolo, s-au jucat si s-au batut cu pernele, mi-a facut placere sa-i vad... Azi, dupa ce iesisem eu pe hol, iese si Christopher sa-si ia ceva din gentuta si imi spune "David vrea sa sarim in pat si sa ne batem cu pernele", la care eu l-am incurajat s-o faca, sa se joace frumos impreuna...

David se integreaza excelent cu ceilalti copii cand e vorba de joaca. Are deja si dintre fetite o preferata: Genita (cred ca e de origine turcoaica, se pronunta Ghenita), o fetita de 5 ani, care poarta ochelari si care se pare ca l-a simpatizat de la bun inceput pe David. Cand am iesit marti afara cu toata grupa si i-am spus uneia din educatoare ca David e topit dupa fetite mai mari si ca imi pare bine ca Genita l-a luat "sub aripa ei", ce raspuns primesc? "Na ja, Genita ist auch nicht ganz ohne"... (in traducere libera un fel de "Mda, Genita are si ea cusururile ei"). Eu m-am facut ca nu observ eticheta urata pusa pe biata fetita si am raspuns "Mie imi plac copiii plini de viata si nu-mi fac probleme pentru David, cand ceva nu-i convine el se retrage sau se apara, deci ma bucur daca se simte bine cu Genita si s-a creat asa repede o simpatie reciproca acolo" - cu asta i-am inchis gura, dar evident ca gustul amar mi-a ramas... Acum, dupa inca 3 zile, am observat ca Genita este oarecum exclusa din grupa celorlalte fetite mai mari, deci probabil ca si-a cautat si ea in David un copil care sa-i fie mai apropiat, lucru care pe mine ma bucura.

Pentru lunea care vine avem acelasi program, cu deosebirea ca trebuie sa incerc sa dispar si in timpul micului dejun. Am impresia ca David in clipa de fata inca nu realizeaza ca e vorba ca el sa ramana singur acolo niste ore, iar daca eu plec cand el nu e atent si apoi educatoarele ii distrag atentia ca sa nu observe lipsa mea, pe termen lung nu e o politica buna, el trebuie incet-incet sa constientizeze ca va ramane acolo 3 ore zilnic singurel, trebuie sa ajungem la punctul in care sa-mi pot lua ramas bun de la el si el sa ramana acolo fara sa se simta abandonat...

Of, mi se rupe sufletul!! Cat stateam pe fotoliul de pe hol incepusem sa ma pun in pielea lui cand i s-ar explica "Uite, tu trebuie sa ramai aici si mami pleaca si vine si te ia mai tarziu", imi si imaginam cum se uita in ochii mei si ma intreaba "Dar de ce trebuie sa plece mami? De ce trebuie sa ma lase aici?"... Of... Sa vedem cum progresam si saptamana viitoare...

Referitor la pampersi, se pare ca momentan David va fi singurul care inca mai poarta. Ei, asta e, o sa aiba si ele un mic stres suplimentar ca sa-l schimbe si JAR VOR MANCA daca vor indrazni sa mi-l predea la pranz cu pampersul plin sau cu pantalonii uzi!!! La fel si cu bautul din cana/pahar, noi inca nu ne-am ocupat intensiv de acest proiect, asa ca el inca are sticluta lui cu pai din care bea. Acum doua zile, in timpul micului dejun, Renate mi-a intins o capcana si a strecurat mieros un "David, avem si noi apa si canute aici, poti sa bei daca vrei" - iar eu, proasta, in loc sa tac (in fond, ea se adresase lui David!!!!), am raspuns ca David inca nu bea din cana, ci doar din sticlele cu pai :-( So fucking what?

Cea mai amuzanta discutie a fost despre ... (vedeti ca stiti?) ... vaccinare. I-am dat lui Renate bucatica de hartie cu semnatura mea si a pediatrei, cum ca am fost "informata" despre vaccinare (vorba sa fie, ca pediatrii nu fac decat sa-ti arunce in mana o brosura de la Aventis despre vaccinuri!) si ca nu doresc sub nici un chip ca al meu copil sa fie vaccinat. Renate (clar o ignoranta de zile mari la acest capitol) m-a ascultat 5 minute (deja se bataia pe scaun de nerabdare) si apoi m-a intrebat ce a zis pediatra despre decizia mea; ce p... mea sa zica pediatra, cand am 43 de ani, un creier functional si capacitatea de a citi si de a intelege ce citesc si mai ales de a RATIONA cu propriul meu cap? In fine, i-am spus si ce a zis pediatra. Spre finalul discutiei (deja ii inmugurise ei ceva-ceva in creieras) mai vrea o clarificare: "Asaa, deci sa ma asigur ca am inteles bine: deci David nu are protectie impotriva tetanosului?" (la asta mi-a venit sa-i urlu in ochi "CARE protectie, tanti, ca nu e dovedit despre nici un vaccin ca ofera vreo protectie!!!") si adauga "Fiindca ma gandesc ca daca ar cadea si s-ar rani, daca ar sangera...". I-am spus litania: "1) Nu exista nici un fel de imunitate impotriva tetanosului, nu a fost prevazuta de mama natura si nici un cocktail de otravuri chimice nu pot asigura vreo imunitate; 2) daca o rana sangereaza, nu exista nici 0,0000001% sanse ca bacteriile Clostridium tetani sa provoace tetanos", apoi am adaugat "Daca se raneste, ii dati simplu cu putin dezinfectant si gata..." - HAAAAA, aici a strambat ea autoritar din buze si mi-a trantit regula magica "Ah, NU, nu avem voie sa dam cu dezinfectant, nu avem voie sa dam medicamente copiilor, fiindca unii copii pot fi alergici!!" - la care am fost si eu spontana (thank God!) si i-am raspuns: "Ei, vedeti, iar pentru mine aici incepe paradoxul: nu e voie sa dam cu un simplu dezinfectant, ca e risc de reactie alergica, DAR le injectam copiilor in sange mercur, aldehida formica, antigel, proteine straine crescute pe rinichi de maimuta???? De alea nu ne mai temem ca vor cauza catastrofe in organismul unui bebelus!!! Ei, atunci lasati-l asa cu rana sangeranda si imi dati mie telefon, restul e grija mea"... Mai bine ii spuneam "Da' cu apa aveti voie sa le dati sau si acolo sunt potentiale alergii??"...

Ieri a fost adunarea parintilor, la care a participat si directoarea gradinitei. Directoarea are la vreo 40-45 de ani si se vede clar ca a fost (sau poate inca mai este!) anorexica, are o dantura falsa care clantane usor si o face sa vorbeasca si peltic si de parca are un cleste in gura (e ingrozitor de greu sa trebuiasca sa te concentrezi la continutul cuvintelor ei cand zgomotele alea sunt atat de sinistre!). Majoritatea parintilor sunt trecuti de 30 de ani ;-) Cica grupa noastra (a pisicutelor ;-)) este singura din toata gradinita fara copii care sa necesite "masuri de integrare" (aici intra toti copiii cu handicapuri diverse, cu dificultati de dezvoltare orice natura etc.). Se vor face excursii, serbari etc., in teorie totul suna bine. Sa vedem practica...

Cam astea ar fi primele impresii... To be continued...