Imi cer scuze in avans pentru exemplul pe care-l voi folosi, dar este ideal tocmai pentru ca vine de la o mamica inimoasa si dedicata, care imi este foarte draga.

Citat: "Ai vostri copii de 4 ani d-acum asculta de voi? Adica, daca le ziceti ceva "vino, fa aia, ridica-te etc etc stai pe loc, nu pune mana acolo, da drumul Anei (de ex)" asculta din prima? Din a doua? Eu, noi, avem momente de-astea, ii zic o data, ii explic, ii zic iar, iar explic, rog.... la un moment dat ma enervez, amenint cu coltzul, pun la coltz. Sunt momente cand trebuie sa asculte de parinte. Punct, eu nu cred in egalitatea copil-parinte, nu o pot intelege, uneori trebuie sa asculte, sa execute ceva."

Sunt convinsa ca draga de ea, daca va citi din nou propriile cuvinte, va realiza ca au fost scrise sub imperiul furiei si nerabdarii... si va fi de acord cu mine ca de fapt un copil nu trebuie sa "execute" nimic :-)

Iata un mic dar efectiv criteriu de orientare pentru introspectie: cand ai dreptate si copilul trebuie intr-adevar sa faca ceea ce-i spui tu, vei constata ca nu ai nevoie sa te enervezi, sa ridici vocea ca sa te impui etc. La aspectele cu adevarat importante, unde tu insuti esti convins de ceea ce spui, vei ramane calm si copilul va simti asta, cooperand imediat. Doar in cazurile cand tu insuti regresezi si copilul tau interior incepe o lupta ca sa-si impuna "autoritatea" (aia rapita de propriii parinti de timpuriu), atunci apare enervarea, pierderea rabdarii, impulsul de a urla la copil sau chiar de a-l lovi. Atunci nu mai esti in starea de constienta a adultului, ci esti orbit de emotii vechi si reactionezi din starea de constienta a propriului copil interior ranit. Ce ajuta este un pas inapoi si constientizarea furiei, insotita de intrebarile "De unde vine furia asta si cui ii este adresata cu adevarat?". De acolo restul ar trebui sa fie usor :-)